Tot din ansamblul meșteșugurilor populare românești face parte și prelucrarea fierului, cunoscută pe aceste meleaguri încă din secolul al II-lea. La sate, obiectele de fier erau nelipsite din munca de zi cu zi: unelte agricole, ustensile pastorale și gospodărești – tot ce ținea satul în funcțiune trecea, la un moment dat, prin focul și nicovala făurarului.
Unul dintre cele mai simple obiecte lucrate de meșterii făurari este, poate surprinzător, și unul dintre cele mai importante: cuiul. Un obiect atât de mic încât trece adesea neobservat, dar fără de care nimic din ce înseamnă construcție sau îmbinare nu ar sta în picioare.
De fapt, poate că tocmai în asta stă esența meșteșugului fierului – în capacitatea lui de a ține lucrurile împreună, literal și simbolic, deopotrivă.
Urme vechi de peste două milenii
Uneltele descoperite pe teritoriile vechilor cetăți dacice, la Sarmizegetusa Regia și în împrejurimile Orăștiei, dar și în alte așezări din spațiul carpato-danubiano-pontic, sunt mărturii clare ale unei stăpâniri timpurii și temeinice a acestui meșteșug. Cu mult înainte ca fierul să devină materie primă industrială, comunitățile de pe aceste meleaguri știau deja să-l extragă, să-l prelucreze la foc și să-l transforme în unelte de care depindea supraviețuirea de zi cu zi. Așa au fost făurite pluguri și seceri, potcoave, zăvoare, balamale sau cele mai simple cuie forjate manual.
Meșteșugul s-a transmis, ca toate cele vechi, din generație în generație, prin ucenicie directă la foc și la ciocan. Un ucenic învăța, ani la rând, să citească culoarea metalului încins ca să știe exact momentul potrivit pentru lovitură, să simtă, mai degrabă decât să calculeze, cât rezistă fierul înainte să se rupă sau să se îndoaie greșit.
Spre deosebire de alte materii prime, fierul nu iartă graba, de aceea cunoașterea lui nu se poate falsifica.
Ce a mai rămas din atelierul de altădată
În unele ateliere din țară se mai păstrează și astăzi forme rudimentare ale uneltelor de odinioară: nicovale bătrâne, ciocane forjate cu decenii în urmă, foaie de suflat, cleşti înnegriți de atâta foc. Sunt obiecte care, dincolo de funcția lor practică, reprezintă adevărate arhive vii ale unei meserii și sunt mărturii tăcute ale unei tradiții care refuză, încă, să dispară complet.
Asta, cu toate că, în prezent, majoritatea obiectelor din fier ies de pe linii de producție industrială, nu de sub ciocanul unui făurar.
Nu întâmplător, prelucrarea manuală a fierului și-a găsit dintotdeauna un loc firesc în cadrul cooperației meșteșugărești. Este o meserie care, prin natura ei, cere același lucru ca o cooperativă bine închegată: muncă în echipă, transmiterea cunoștințelor de la meșterul vechi la ucenicul tânăr, respect pentru unealta și pentru materialul cu care lucrezi, răbdare acolo unde graba n-are ce căuta.
De-a lungul a decenii întregi, UCECOM și cooperativele meșteșugărești au fost locul în care asemenea meserii tradiționale, cum este și făuritul, au putut supraviețui organizat, cu ucenici formați corect și cu piață de desfacere pentru produsele lor.
Astăzi, când puține meserii se mai transmit direct din mână în mână, iar fierarul satului a devenit o amintire, valoarea acestui meșteșug nu stă doar în obiectele pe care le-a produs de-a lungul a peste 2000 de ani, ci în însuși modelul pe care îl propune: o muncă lentă, exactă, transmisă cu grijă și practicată cu mândrie.
Este genul de moștenire pe care cooperația meșteșugărească și-a asumat misiunea de a o păstra vie.
CITEȘTE ȘI: