Joseph Stiglitz, despre prioritățile economiei Covid-19
Deși pare a fi vorba de istorie antică, nu a trecut atât de mult timp de când economiile din întreaga lume au început să se închidă ca răspuns la pandemia Covid-19. La începutul crizei, majoritatea oamenilor a anticipat o redresare rapidă, în formă de „V”, presupunând că economia are nevoie doar de o scurtă pauză. A fost o idee atrăgătoare, dar acum este august și o astfel de recuperare pare tot mai degrabă o fantezie; FMI estimează că, până la sfârșitul anului 2021, economia globală va fi de abia puţin mai mare decât era la sfârșitul anului 2019 și că economiile SUA și cele europene vor fi în continuare cu aproximativ 4% mai mici.
Transformarea structurală
Perspectivele economice actuale pot fi vizualizate pe două niveluri. Macroeconomia ne spune că cheltuielile vor scădea, iar din cauza bilanțurilor slăbite ale gospodăriilor și firmelor, va fi o erupție de falimente care va distruge capitalul organizațional și informațional și se va manifesta un puternic comportament de precauție indus de incertitudinea cu privire la cursul pandemiei și răspunsurile politice. În același timp, microeconomia ne spune că virusul acționează ca o taxă pe activitățile care implică un contact uman strâns. Ca atare, aceasta va continua să conducă la schimbări majore în modelele de consum și de producție, ceea ce, la rândul său, va aduce o transformare structurală mai amplă.
Știm, atât din teoria economică, cât și din istorie, că piețele singure nu sunt potrivite pentru a gestiona o astfel de tranziție, mai ales având în vedere cât de bruscă a fost. Nu există nici o modalitate ușoară de a converti angajații din companii aeriene în tehnicieni Zoom. Și chiar dacă am putea, sectoarele care se extind acum sunt mult mai puțin intensive decât cele pe care le înlocuiesc, în ceea ce priveşte forţa de muncă şi mai mult intensive în ceea ce priveşte abilităţile.
Creșterea inegalității
Mai mult decât atât, în cazul pandemiei, va exista un al treilea efect – creșterea inegalității.
Deoarece mașinile nu pot fi infectate cu virusul, acestea vor arăta relativ mai atractive pentru angajatori, în special în sectoarele contractante care utilizează forță de muncă relativ mai necalificată. Și, pentru că oamenii cu venituri mici trebuie să cheltuiască mai mult pe bunuri de bază decât cei din vârf, orice creștere a inegalității bazată pe automatizare va genera contracție.
Pe lângă aceste probleme, și alte motive suplimentare pentru pesimism. Să nu uităm că, deși politica monetară poate ajuta unele firme să se ocupe de constrângerile temporare de lichiditate – așa cum s-a întâmplat în timpul crizei din 2007-2010 -, ea nu poate rezolva problemele de solvabilitate şi nici nu poate stimula economia atunci când ratele dobânzilor sunt deja aproape de zero.
Priorități pe termen scurt
Prioritățile pe termen scurt au fost clare de la începutul crizei. Cel mai evident, trebuie abordată urgența sănătăţii (asigurarea aprovizionării adecvate a spitalelor cu echipament individual de protecție și alte necesități), deoarece nu poate exista o redresare economică până când virusul nu va fi izolat! În același timp, politicile menite să–i protejeze pe cei mai nevoiași, să ofere lichidități pentru a preveni falimente inutile și să mențină legăturile dintre lucrători și firmele lor sunt esențiale pentru a asigura o repornire rapidă atunci când va veni timpul.
Dar, chiar și cu aceste elemente esențiale evidente la ordinea de zi, există alegeri greu de făcut. Cred că nu ar trebui să salvăm firmele, cum ar fi comercianții cu amănuntul din vechea gardă, aflați deja în declin la debutul pandemiei Covid-19; dacă am face acest lucru, am crea doar nişte „zombi”, limitând în cele din urmă dinamismul și creșterea. De asemenea, nu ar trebui să cauționăm firmele care erau deja prea îndatorate pentru a putea rezista la orice șoc.
Deoarece Covid-19 pare probabil să rămână cu noi pe termen lung, avem timp să ne asigurăm că toate cheltuielile noastre reflectă, de fapt, prioritățile noastre!
Acum, când cheltuielile guvernamentale sunt dezlănțuite la o scară masivă, publicul are dreptul de a cere ca acele companii care primesc ajutor să contribuie la justiția socială și rasială, îmbunătățirea sănătății și trecerea la o economie mai ecologică, bazată pe cunoaștere. Aceste valori ar trebui să se reflecte nu numai în modul în care alocăm banii publici, ci și în condițiile pe care le impunem beneficiarilor acestora.
Așa cum am subliniat într-un studiu recent, cheltuielile publice bine direcționate, în special investițiile în tranziția verde, pot fi, în timp, intensive în ceea ce priveşte forța de muncă (ajutând la rezolvarea problemei creșterii șomajului) și foarte stimulative, realizând mult mai mult profit din banii investiţi decât, să zicem, prin reduceri de taxe. Nu există nicio raţiune economică pentru care statele lumii nu pot adopta programe mari care să le apropie de societățile pe care pretind că le reprezintă.