Rolul femeilor în breasla meșteșugărească
Femeile sunt arhitectele neștiute ale patrimoniului românesc. Ele păstrează vii meșteșugurile seculare și le transformă în motoare economice.
În atelierele de lucru ale meșteșugarilor, fie că le găsim în inima satelor, acolo unde timpul pare să fi rămas ancorat într-o altă eră, ferecând „Începutul”, fie că le descoperim în zonele urbane, mâinile femeilor lucrează neîncetat, țesând nu doar lână sau bumbac, ci și firul nevăzut al tradiției naționale. De la războaiele bătrâne de lemn, care scârțâie ritmic în colțurile caselor, până la acele fire care dansează pe pânză creând broderii cu fir metalic de o complexitate uluitoare, femeile care au îmbrăţişat meșteșugul sunt mai mult decât simple executante – ele sunt ultimii gardieni ai unor tehnici ancestrale, arhive vii ale unui patrimoniu cultural pe care mulți îl împing spre dispariție.
De câțiva ani, însă, o schimbare timidă, dar subtilă a început să prindă contur. Femeile care au păstrat meșteșugurile și dintr-o obligație culturală, nu numai din considerente economice, încep acum să-și recunoască valoarea reală. În fața provocărilor reprezentate mai degrabă de modul în care a înțeles România să treacă la economia capitalistă, această transformare de la „activitate domestică” la „afacere” continuă să fie un drum plin de obstacole, începând cu accesul la piețe de desfacere, trecând prin birocrația sufocantă și terminând cu binecunoscuta concurență neloială a produselor importate.
De la hobby la afacere, prin multe obstacole
UNESCO a clasat arta portului popular românesc drept patrimoniu cultural imaterial, iar piața globală a artizanatului autentic, estimată în 2024 la aprox. 740 de miliarde de dolari, va depăși 1 trilion de dolari până în 2030, chiar 1,9 trilioane după alte surse. Iar informaţiile centralizate la UCECOM arată că, în prezent, aproape 70% dintre membrii cooperativelor meșteșugărești asociate sunt femei.
Cu toții suntem de acord că talentul și măiestria abundă în atelierele meșteșugărești din România, iar cifrele de mai sus arată potențialul uriaș pe care continuă să-l genereze acest sector din economie, dar drumul de la creație la afacere durabilă rămâne pavat cu obstacole subtile, care transformă munca în frustrare.
Nu puține sunt bătăliile managerilor de SCM-uri, însă acum enumerăm doar două, poate printre cele mai importante. Paradoxul prețului – valoare vs. evaluare. Se știe că o bluză tradițională brodată manual poate necesita până la 200 de ore de muncă (5 săptămâni), iar uneori și mai mult, în funcție de complexitate. Cu toate acestea, o asemenea marfă de valoare culturală inestimabilă se vinde cu prețuri de câteva sute de lei, iar un calcul simplu ne arată că vorbim de un tarif orar de vreo 5 lei/ora de lucru, chiar dacă ne-am raporta la un model mai elaborat de ie tradițională pus în vânzare cu 1200 de lei. Practic, vorbim de un tarif orar care nu poate ţine pasul cu acel „salariu minim adecvat” propăvăduit de guvernanţi. Când avem în vedere că numai mătasea naturală costă 70 lei/100g (prețul variază în funcție de tipul și calitatea materialului – şi nici nu prea se mai fabrică la calitatea de odinioară, aşa cum bine remarca zilele trecute managerul unei organizaţii de profil, tot o femeie, desigur!), iar firul metalic mai este și acela cel puțin 50 lei/rola (și aici contează tipul, calitatea și lungimea firului), vedem imaginea de ansamblu a dezechilibrului între munca prestată și profitul ce poate fi obținut.
Iar această bătălie vine în continuarea alteia, ca o prelungire nesfârșită a chinului cu care se confruntă cooperativele meșteșugărești. Concurența neloială, despre asta e vorba. Produsele „handmade” fake au inundat piața românească, dar nimănui pare să nu-i pese că o bună parte din „artizanatul” online (Emag, chiar și Alibaba) are produse imprimate digital sau confecționate în serie, după cum a scos la iveală chiar un control al ANPC. Tot aici intră și importurile ieftine – bluze „inspirate” din folclorul românesc, dar fabricate în Bangladesh se vând cu un preț cuprins între 100 și 200 de lei.
De la bătrânele care încă țes pe războaie primite de la mamele lor, la tinerele antreprenoare care adaptează motive tradiționale pentru piața globală, aceasta este povestea rezilienței, creativității și a luptei pentru recunoașterea valorii adevărate a muncii româncelor care cultivă meşteşugul.
Concluzia pe care o tragem este că tradiția poate fi folosită ca un motor al schimbării. Inclusiv, dar mai ales femeile din cooperativele meşteşugăreşti nu doar păstrează trecutul, ci îl transformă în viitor. Cu investiții în digitalizare, transport și protecția drepturilor de autor, România poate deveni un hub european al artizanatului de calitate.