Greu de imaginat: Miodrag Belodedici, campion al Europei cu Steaua București și Steaua Roșie Belgrad, omul care a ridicat de două ori deasupra capului Cupa Campionilor, cu aceeași eleganță cu care își apăra poarta, vorbește despre un drum al său care ar fi putut fi cu totul altul: „Probabil că aș fi fost cojocar”.
Această meserie a învățat-o în familie, de la bunicul său, în satul Socol, din județul Caraș-Severin.
Belodedici: „Tata și bunicul își doreau să am o meserie serioasă”
Înainte ca fotbalul să-i schimbe destinul, Belodedici a cunoscut cojocăria. Bunicul său era cojocar, celălalt bunic era fierar, iar familia își dorea pentru el o meserie de bază, pe care să o ducă mai departe – „Tata și bunicul își doreau să am o meserie serioasă”. Pentru familie, drumul era aproape trasat: băiatul trebuia să învețe o meserie și să ducă mai departe ceea ce generațiile dinaintea lui știau să facă.
Și nu era doar o idee de familie. Era o meserie pe care copilul chiar a început să o învețe. Bunicul lui Belodedici avea gospodărie și animale, iar el îl ajuta la treburile casei și ale atelierului. Între altele, a învățat ce se face cu pieile de oaie din care urmau să fie confecționate cojoacele: le întindea, le usca la Soare și participa la pregătirea materialului. Până la vârsta de 15 ani, Belodedici a cochetat cu cojocăria, înainte ca fotbalul să devină drumul său definitiv.
Apoi, destinul a ales altfel, iar fotbalul a câștigat. Însă, cojocăria nu a dispărut cu totul din viața lui Belodedici. A rămas undeva în memoria copilăriei, în amintirea bunicului și în acea lume a satului în care meseria nu era doar o ocupație, ci o moștenire de familie. Poate tocmai de aceea este atât de frumoasă mărturisirea lui: „Probabil că aș fi fost cojocar”.
Povestea cooperației meșteșugărești, dincolo de ateliere și produse
Pentru lumea cooperației meșteșugărești, această poveste are o semnificație aparte. Pentru că, dincolo de numele celebru al fotbalistului, ea vorbește despre o Românie a meseriilor, despre oameni care știau să facă lucruri cu mâinile lor și despre priceperi transmise de la o generație la alta.
Cojocăria este una dintre aceste meserii. Aici, materia primă nu poate fi tratată oricum, fiecare etapă cere pricepere, răbdare și experiență, iar rezultatul final depinde de mâna meșterului. Nu exista scurtătură, nici buton pe care să-l apeși pentru ca lucrul să fie gata. Cojocăria necesită timp, îndemânare și cunoașterea meseriei. Dar, în fond, nu asta înseamnă meșteșugul?
Iar aici povestea lui Belodedici se întâlnește firesc cu povestea cooperației meșteșugărești. Cooperația a însemnat, de-a lungul timpului, nu doar ateliere și produse, ci și păstrarea unor meserii și a unor tradiții profesionale. A fost locul în care meșterul și-a putut transforma priceperea într-o ocupație, în care ucenicul putea învăța de la cel experimentat și în care meserii vechi au putut supraviețui schimbărilor unei lumi care, de multe ori, preferă produsul făcut repede în locul lucrului făcut bine.
Un posibil cojocar a ajuns campion al Europei
Puștiul „Belo”, care întindea piei de oaie la Soare pentru bunicul său, este, din această perspectivă, mai mult decât o amintire pitorească. Prezintă imaginea unei lumi în care meseria se moștenea, în care mâinile bunicului deveneau lecție pentru mâinile nepotului și în care un obiect făcut de un meșter purta, inevitabil, ceva din omul care îl realizase.
În cele din urmă, Belodedici a ales fotbalul și a devenit mare. Un posibil cojocar a ajuns campion al Europei. Dar povestea drumului pe care ar fi putut merge rămâne o frumoasă pledoarie pentru meserie, pentru tradiție și pentru oamenii care au știut să transforme priceperea mâinilor într-un rost.
CITEȘTE ȘI:
SCM Arta Lemnului – tradiția care dă valoare lemnului și continuitate cooperației