Au trecut 85 de ani de la înveșnicirea lui Nicolae Tonitza, pictorul cu suflet de copil al căruia nume îl poartă Liceul de Arte Plastice din București. Despre opera lui, criticii susțin că „Ochii lui Tonitza” ne privesc astăzi cu nostalgică inocență și amară melancolie. Candoarea din acești ochi mari, rotunzi și expresivi reprezintă pecetea inconfundabilă a stilului său. A pictat poezia emoțiilor, iar arta plastică românească îi rămâne de-a pururi recunoscătoare.
Luna aprilie este despre Tonitza, născut în data de 13, anul 1886, la Bârlad. Primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Cursurile primare și gimnaziul le urmează la școala „Manolache K. Epureanu”, din localitate, după care, în 1902, este înscris, la Iași, la Școala națională de Belle-Arte, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare. Se împrietenește și leagă relații de lungă durată cu doi colegi, Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu.
După terminarea studiilor liceale (1908), merge în Germania, la München, fiind admis la „Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste” în clasa profesorului Hugo von Habermann. Aici are parte de primele aprecieri, mici schițe fiind expuse la Kunstverein (asociaţia artiştilor), iar câteva caricaturi, trimise la revista Furnica. Debutul în publicistică îl face prin articolul „Importanța criticii de artă”, apărut în revista „Arta română”, din Iași.
Pașii îl poartă prin toată Europa, iar după o scurtă plimbare prin Italia se stabilește la Paris, unde timp de doi ani frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Cum era și firesc, influența preocupărilor din epocă își pune amprenta în opera tânărului român care, dovedind calități de colorist, își găsește drumul spre originalitate fără prea mult efort. Nicolae Tonitza începe să picteze peisaje și portrete, pe care le expune în micuțul său atelier din Montparnasse. Operele sale de început exprimă prospețimea senzațiilor și sunt pline de exaltarea tonurilor și strălucirea luminii, existând o perfectă contopire între culoare și formă.
Revine în țară la 1911, iar un an mai târziu reușește să termine și cursurile Școlii de Belle-Arte, de unde obține, după un concurs serios, certificatul de „pictor bisericesc”. Cu atestarea în buzunar, merge și zugrăvește bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni și Văleni.
În 1913, Tonitza se căsătorește cu Ecaterina Climescu, cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Din motive financiare, renunță la pictură pentru câțiva ani și se angajează ca redactor la publicația „Iașul”.
Prizonier la Turtucaia
Anul 1916 îi aduce prima expoziție națională (94 de picturi și desene arătate la București), adr și mobilizarea în armată. Trimis pe front, cade prizonier în teribilele lupte de la Turtucaia. Ajunge în lagărul de la Kirjali, Bulgaria, unde suferă cumplit. După încheierea luptelor și eliberare, colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice și se stabilește, între 1921 și 1924, la Vălenii de Munte.
Pas cu pas, vine și recunoașterea internațională. În anii ’30, deja este considerat cel mai de seamă pictor român, cu expoziții la Bienala din Veneția, la Barcelona, Amsterdam și Bruxelles. Este numit rector al Academiei de Belle-Arte, din Iași, iar timp de doi ani pleacă, împreună cu Francisc Șirato, în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic, grădina cea dragă a Reginei Maria.
Se îmbolnăvește grav în 1939 și duce boala pe picioare doar câteva luni, trecând la cele veșnice la 27 februarie 1940.
Privind retrospectiv peste opera marelui Nicolae Tonitza se observă pecetea școlii müncheneze și un interes major pentru desen, în detrimentul picturii, în prima parte a carierei. Ulterior, după scurtul popas parizian, caută să-și însușească viziunea impresionismului francez, dar, cu adevărat, revirimentul cromatic i-l declanșează Ștefan Luchian. Cu toate că Tonitza personal și-a descoperit multe afinități cu pictorul „Anemonelor”, el în niciun moment nu a rămas la o treaptă inferioară, dimpotrivă. De multă ori plină de dramatism, grafica propusă de Nicolae Tonitza stă mărturie pentru rolul puternic pe care l-a avut, în epocă, asupra picturii românești.