Anghel Saligny, marele nostru inginer constructor, pedagog, academician și chiar ministru, s-a născut în comuna Şerbăneşti, din judeţul Galaţi. Provine, însă, dintr-o familie de origine franceză, fiind o ramură a vestitului neam Chatillon-Coligny, a cărei primă atestare documentară este în anul 944. La 1686, ca urmare a revocării edictului de la Nantes şi a persecuţiilor religioase ce se dezlănţuie în Franța, familia Saligny este obligată să plece în pribegie şi alege să se refugieze în Olanda. De aici, drumurile merg și mai departe, iar viața o aduce în România, pe malurile Dunării.
Anghel Saligny a urmat primele clase de şcoală la pensionul de copii din Focşani, înfiinţat chiar de tatăl său, Alfred. Atât de puţin promitea în primii ani de şcoală încât profesorul Suchianu avea să povestească, mai târziu, că mult timp după terminarea studiilor auzise despre un inginer Saligny, care realiza construcţii importante în ţară, dar credea că este vorba de un străin. Abia după inaugurarea podului peste Dunăre de la Cernavodă a descoperit că, de fapt, era fostul său coleg de şcoala.
După studiile secundare, la gimnaziul din Focşani, Anghel Saligny a fost trimis să facă liceul în Germania, la Potsdam. Fiind iniţial atras de astronomie, a frecventat cursurile Universităţii din Berlin, avându-l că profesor pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz. Aici realizează că idealul nu-l reprezintă diploma de absolvire, ci cunoaşterea în sine. Pasiunea calmă şi reţinută pentru adevărurile ştiinţei îi deschide mereu alte şi alte perspective pentru disciplinele învecinate. Între 1870 și 1874 urmează studiile inginereşti la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg, având-i ca profesori, printre alții, pe iluştrii ingineri Schwedler (profesor de „Poduri”) şi Franzius (profesorul de „Construcţii hidraulice”).
Atras de oportunitatea inițierii în tainele profesiunii de inginer, Anghel Saligny s-a dovedit a fi un remarcabil student vizionar, premergător al ştiinţei construcţiilor metalice şi de beton armat.
Sub coordonarea profesorului G. Mehrtens, lucrează la construcţia căii ferate Cottbus – Frankfurt pe Oder, iar apoi, împreună cu Gheorghe Duca, „bate” șina pentru Ploieşti – Predeal.
Dovedindu-și din plin iscusința, i se oferă un post de profesor la Politehnica din Dresda. Dar, în scrisoarea de mulţumire, Anghel Saligny trece următoarele: „Deşi familia mea s-a născut din apele Loirei şi pe urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali. Aşa că, dacă o ţară ne-a dat azil şi ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda”.
Întors în România, Saligny intră ca inginer în administraţia de stat și se apucă de muncă, trasând aleile de pe Șoseaua Kiseleff, cea mai modernă din București.
Considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi a silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, inginerul Anghel Saligny a lucrat și la construcţia docurilor şi antrepozitelor de la Brăila (1888) şi Galaţi (1889), oferind soluţii originale și trainice.
Totuși, opera sa de căpătâi rămâne proiectarea şi construcţia podului peste Dunăre de la Cernavodă, totul executat în doar 7 ani. La acea vreme, era socotit ca fiind cel mai mare pod din Europa, cu o lungime de 4.088 m. Proiectul elaborat de Saligny aduce două mari inovaţii în construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructură şi folosirea oţelului moale în locul fierului pudlat (un amestec de fier relativ pur şi zgură) ca material de construcţie pentru tabliere.
S-a preocupat îndeaproape de pregătirea specialiştilor, înțelegând rolul unor lucrători calificați. De aceea, în colaborare cu Spiru Haret, promotorul învăţământului profesional, a înființat mai multe şcoli (în Constanţa, Galaţi, Brăila şi Bucureşti) pentru meseriaşi calificaţi, necesari marilor construcţii din țară. În plus de asta, a apelat pe șantierele sale și la personal recrutat din rândul breslelor meşteşugăreşti, acolo unde a găsit oameni dornici de muncă și cu abilități practice.
Caracteristic pentru Anghel Saligny este faptul că n-a voit sa fie un specialist îngust, ci a ştiut întotdeauna sa vadă mai departe, în perspectivă, interesele dezvoltării industriale ale României. Principiile şi viziunile sale erau cu mult înaintea epocii în care a trăit. Nu i-a plăcut niciodată să vorbească elogios despre munca şi activitatea sa, a lăsat lucrările să exprime ce era de exprimat.