Emil Rebreanu, născut în 1891 în satul Maieru, din Bistrița-Năsăud (la acel moment, un comitat din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie greco-catolică, a fost al cincilea din cei 14 copii ai familiei. Cu un tată învățător, fratele scriitorului Liviu Rebreanu urmează clasele primare la Prislop și liceul la Năsăud, Turda și Șimleul Silvaniei. Tânărul și-a dorit foarte mult să urmeze studii universitare la București, dar, din cauza problemelor financiare, a fost nevoit să muncească încă din școală pentru a-și ajuta familia. Astfel, Emil s-a angajat îngrijitor la școala din Prislop, apoi funcționar la Garda Financiară din Zimbor și ajutor de notar în Măgura Ilvei și Bocșa.
În același timp, a cochetat și cu literatura, scriind poezii și nuvele pe care le-a citit la societatea de lectură Virtus Romana Rediviva. Urmează cursurile Facultății de Drept a Universității „Franz Joseph”, însă se vede nevoit să-și întrerupă studiile din cauza izbucnirii războiului. Se înscrie la școala de ofițeri din Târgu Mureș, de unde, în 27 septembrie 1914, îi scrie iubitei, Cornelia Dănilă, fiica protopopului Ieronim Dănilă: „Eu gândesc că timpul viselor fără rost mi s-a sfârșit cu terminarea liceului deodată… Șiraguri de vise mi-au murit atunci și tot atâtea păreri de rău mi-au sfâșiat sufletul… Unde-mi sunt planurile de filozofie, unde cele de publicist?”.
Emil Rebreanu a fost încorporat în august 1914, iar după un an a fost avansat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară și a luptat pe frontul din Rusia și în Galiția, unde a fost rănit. Tot pe atunci primește și o veste teribilă, află că fata de care era îndrăgostit s-a logodit cu un teolog! Cere să fie mutat pe frontul italian, unde este decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație acordată ofițerilor.
Înaintat la gradul de sublocotenent, află că divizia sa va fi tranferată pe frontul românesc. Pe 9 septembrie 1916, Emil Rebreanu îi scrie surorii sale mai mari: „Rănile mi s-or vindecat, dar ce-s astea pe lângă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit până durează acest război și cât mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî… pe Liviu”. Liviu era fratele său, aflat în acel moment la București.
Decizia grea luată
Primește o permisie de la superiori și merge să-și viziteze familia. La întoarcerea pe front, în ianuarie 1917, refuză să lupte împotriva românilor și se gândește tot mai mult să dezerteze. Astfel, în noaptea de 10 spre 11 mai 1917, după ce a fugit din infirmeria în care era închis, a încercat să traverseze frontul către partea română, luând cu el planurile de poziționare a trupelor austro-ungare din zonă. A fost, însă, reperat și arestat de o patrulă de ofițeri, fiind judecat de Curtea Marțială a Brigăzii 16 Honvezi sub acuzațiile de dezertare și spionaj. Emil Rebreanu a fost degradat și condamnat la moarte prin spânzurare, fiind executat la orele 22.00 în noaptea de 14 mai.
Ordonanța sa, croatul Jovan Kunici, a trimis familiei Rebreanu trei scrisori datate 14 august, 7 și 18 octombrie, scrisori ce se află astăzi la Muzeul literaturii române din București, în care sunt povestite circumstanțele morții tânărului ofițer.
În onoarea fratelui său, Liviu Rebreanu i-a dedicat romanul „Pădurea spânzuraților”, pe pagina de titlu publicând rândurile „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri pe frontul românesc, în anul 1917”. Scriitorul a aflat despre cele întâmplate abia în 1919, iar în octombrie 1921 s-a dus la Ghimeș, fiind prezent la ceremonia de deshumare a lui Emil Rebreanu și apoi la reînhumarea sa pe pământul Vechiului Regat, în localitatea Palanca, judeţul Bacău, așa cum tânărul ceruse înainte de a fi spânzurat.
În București, cartierul Cotroceni, Casa memorială Fanny și Liviu Rebreanu păstrează o bucățică de lemn care provine din copacul de care a fost spânzurat lui Emil Rebreanu, cel ce a refuzat să lupte împotriva fraților lui, plătind cu sânge pentru dragostea de neam.