Maramureșul formează un teritoriu plin de farmec, de istorie, parcă desprins din legendă, unde sărbătorile de iarnă au o încărcătură aparte. Este o regiune intens populată, cu aşezări foarte vechi, majoritatea atestate documentar din secolul al XII-lea. Localnicii, indiferent că sunt români, maghiari, germani sau sârbi, au trăit din muncă, au sărbătorit şi au ţinut unii la alţii. Acest spirit a dăinuit prin veacuri, fiind în zilele noastre izvor de bucurie curată, ce se revarsă din sufletele tuturor.
Sărbătoarea Crăciunului se apropie cu pași repezi, iar pregătirile pentru Marele Praznic al Nașterii Domnului sunt din ce în ce mai intense. Cunoscute pentru numeroasele datini din perioada sărbătorilor de iarnă, satele maramureșene încep să își îmbrace haina de sărbătoare, iar peisajele desprinse parcă din basme își croiesc drum pe ulițele satelor. Pregătite din timp și scoase din lada de zestre cu câteva zile înainte de Crăciun, straiele de sărbătoare sunt cele care demonstrează, și în această perioadă, măiestria, creativitatea și hărnicia femeii din casă. Cămeși din pânză țesută, cusături geometrice și florale, care mai de care mai complexe, zadii, șorțuri, cioareci, podoabe atent meșteșugite, cojoace, sumane groase și călduroase, gube, opinci, ciorapi sau obiele de lână, toate alcătuiesc portul popular de iarnă, purtat cu mândrie de localnici la biserică în zilele de sărbătoare. Realizate în gospodărie, cu materia primă obținută din ceea ce aveau la îndemână și din ceea ce obțineau în urma ocupațiilor pe care le aveau, straiele tradiționale necesitau multă muncă, implicare și îndemânare. Cu toate acestea, maramureșencele practică și astăzi aceste îndeletniciri, iar în sate, femeile încă mai torc, țes, împletesc fel și fel de lucruri pentru casă și familie, reușind să fie astfel creatoare ale unor valoroase elemente tradiționale.
O piesă importantă a portului popular maramureșean care se remarcă în această perioadă, a anotimpului rece, este guba, purtată deopotrivă de femei, bărbați și copii. Confecționată din lână albă, sură sau neagră, guba protejează corpul de aspreala vremii, însă nu este deloc simplu de realizat. Procesul începe cu pregătirea lânii, din momentul în care oile sunt tunse, aceasta fiind trecută prin mai multe etape de prelucrare: spălare, uscare, scărmănare, toarcere, urzire și abia apoi procesul de coasere propriu-zis. Până să ajungă la forma finală, pentru a putea fi îmbrăcată, sunt necesare zile întregi de muncă, dar efectul pe care aceasta îl oferă ținutei este unul deosebit. În prezent, regăsim două tipuri de gube: guba cu bdiți (mițoasă) și guba pieptănată, majoritatea din lână albă sau sură. Spre deosebire de guba pieptănată, în cazul gubei cu bdiți, după ce lâna este adusă de la dărăcit se scot bdiții cu hreabănu, iar după ce se dă pe sul, prin ițe și prin spată se țese. Mai apoi, la fel ca în cazul gubei pieptănate, se duce la vâltoare, se pune la uscat și se coase. Dacă în timpul iernii gubele sunt extrem de folositoare și oferă ținutei un aspect deosebit, în anotimpurile călduroase acestea trebuie atent îngrijite. În unele zone predominantă este guba albă, iar în trecut, se pare că a avut și o funcție socială, de diferențiere între nemeși care purtau gube albe și porțieși care purtau gube sure. De asemenea, era o piesă de port nelipsită de la nunți, având și un rol oarecum ornamental, de mândrie, atunci când se purta doar pe umeri sau mândrește, cu o mânecă în față.
În atmosfera sărbătorilor de iarnă, portul popular maramureșean devine astfel o poveste vie, transmițând nu doar frumusețea tradiției, ci și devotamentul față de valorile autentice ale comunității rurale. Ulițele satului, pline de oameni îmbrăcați în straie tradiționale, cu nelipsita gubă, îndreptându-și pașii spre biserică, te duc cu gândul la Crăciunul de odinioară, la emoția și magia resimțite odată cu interpretarea colindelor străvechi, dar mai cu seamă, la acel loc de suflet al fiecăruia dintre noi.
LIA PINTILIE