Una dintre cele mai vechi, mai vestite și mai plină de legende dintre breslele meșteșugărești este cea a Dogarilor și a Văsarilor. Și în zilele noastre meșteșugul lor este apreciat, mai ales în Munții Apuseni. În inima satelor îndepărtate de pe acest tărâm, pierduți de tumultul lumii contemporane, meșterii dogari sau văsari încă își lucrează ciuberele, donițele și putinile destinate vânzării în târgurile din toată țara. Uneori această vânzare se transfomă în schimb de produse, denumit troc, dar asta este o altă poveste. Ce mai una alta…, dintre toate meșteșugurile care presupun prelucrarea lemnului, Văsăritul sau Dogăritul a cerut o perseverență și o specializare dobândită în timp, transmisă din generație în generație.
„Au plecat moții prin țară, cu donițe și cu ciubere”, aceasta este adevărata definiție meșteșugărească a locuitorilor din Apuseni. Meșterii din toate timpurile realizau din doage butoaie, ciubere, donițe și alte vase mai mici, numite „zdroabe”, destinate mai ales teritoriilor lipsite de păduri. Ei își procurau lemnul necesar meșteșugului direct din păduri, iar plata o făceau „la butuc” pădurarului sau brigadierului silvic. Doagele le făceau tot în pădure și, dacă era vară, le uscau tot acolo, clădite în „căsulii”. Iarna, doagele erau uscate în casă, în jurul hornului de la sobă și în podul casei. După uscare treceau la meșterit. Uneltele lor erau securea, firezul (fierăstrău de mână), joagăr de mână, joagăr de apă, scaun de văsărit, mezdreală (pentu cioplitul lemnului), scoabe (pentru fixarea lemnului de prelucrat), sfredele (burghie), jilău (rindea), pană (pentru despicarea lemnului), mihei (banc de lucru) și nelipsitul gater. Până și în vremurile de tristă amintire, meșteșugarii din Țara Moților și-au păstrat dreptul să meșterească, să vândă sau să facă troc cu produsele lor. Acești meșteri parcă există din totdeauna. Îi găsim și astăzi în Apuseni, în special în satele de pe cursul Arieșului Superior, în amonte de orașul Câmpeni, la Avram Iancu, Vidra, Ponorel, Scărișoara, Gârda de Sus. Localități cu denumiri nu istorice, ci parcă desprinse din miturile și legendele precreștine.
Unul dinte acești meșteri de poveste, Nicolae Câra, văsar din Ciuruleasa ajuns la vârsta de 70 de ani, ne spune, cu vorba lui molcomă cum, în timpul iernii, muncea alături de tatăl său la dogărit, încheind butoaie, donițe și ciubere, iar primăvara plecau pin țară pentu a vinde marfa și a putea aduce acasă bucate, ca să aibă ce pune pe masă în iarna următoare. „Plecam de multe ori să ne vindem marfa până în sudul țării, în Lunca Dunării, iar preumblarea dura uneori până prin Gustar (August). Era greu, dar frumos pentu că am avut ocazia să văd îndeaproape toată țara”. Asta este mulțumirea dogarului Nicolae. Meșteșugul său i-a dat posibilitatea să cunoască întreaga trăire românească.
Pașca Ilisie este un alt dogar cunoscut pe Valea Arieșului. În tinerețea lui dogăritul era meseria mai tuturor oamenilor. Din asta trăiau. Vindeau în toată țara ajungând și în Dobrogea cu ciubere de vânzare. La Scărișoara, Dumitu Pașca este un veteran al cioplitului în lemn. A deprins meșteșugul „cioplind din bișcă un dărab de lemn când vedea de vite”, alături de alți copii ai satului. Cu vremea copilul cu brișcă a devenit meșteșugarul cu jilăul. El a lucrat zeci de ani la Cooperativa „Moțul” din Câmpeni, unde a realizat numeroase obiecte de artizanat din lemn, destinate cu prioritate piețelor occidentale. Pentru ai casei, vecini și alți consăteni, cât și pentru clienții din toată țara, a realizat vozuri (lăzi de fructe) pentru prune, mere și struguri, copăi, ciubere, donițe pentu apă, butoaie, tulnice și „zdroabe”.
Daniel Ioan Haneș, din comuna Vidra, unul dintre puținii bărbați din Munții Apuseni care mai prelucrează manual lemnul la fel ca acum 100 de ani, a declarat că această meserie este pe cale de dispariție, având în vedere terenul pe care îl câștigă piața automată de prelucrare a lemnului. ”Nu poți să trăiești din acest meșteșug. Cândva se putea, acum foarte puțină lume mai pune preț pe așa ceva. Lumea se uită, trece pe lângă tine, dar nu întreabă cum sunt făcute obiectele, câtă trudă este în spatele lor. Nu mai e lumea interesată de așa ceva. Mai am animale, mai am pământ, pentru că din așa ceva nu se mai poate trăi”, mărturisește Daniel Haneș. Din bușteni, meșterul popular face butoiașe, buți, tulnice, ciubere, doage, linguri și alte produse care se pot realiza din lemne, iar apoi le vinde la târguri de profil, dar și pe internet și la persoane din alte orașe care îi cunosc activitatea. De asemenea, produsele sale au ajuns în 7-8 țări, între care Germania, Franța sau SUA, fiind cumpărate de oameni care au mers în străinătate sau le-au trimis prietenilor.
Meșteri există, important este să-i descoperim și să le oferim locul pe care îl merită în această nouă societate. Vom vedea!
LIA PINTILIE