Pe 24 iunie, în România și în comunitățile românești din întreaga lume, a fost marcată „Ziua Universală a Iei”. În această zi de o importanță deosebită pentru românii de peste tot, mulți străini, chiar multe națiuni, au sărbătorit alături de noi această cămașă feminină, cu o istorie milenară, care a devenit un simbol internațional ce reprezintă puritatea și credința că toți oamenii pot fi buni, apropiați și chiar înfrățiți. Așa s-a întâmplat și la Split, unde manifestarea din acest an dedicată iei a avut loc și în contextul în care, între România și Croația se aniverseză 30 de ani de relații diplomatice. Camera de Economie a Croației, Muzeul Țăranului Român, Ambasada Croației în România, Consulatul Onorific al României la Split, reprezentanții economici și guvernamentali din ambele țări au făcut tot ce le-au stat în putință în a demonstra faptul că această Zi sărbătorită împreună este un simbol al relațiilor, mai mult decât cordiale, ce caracterizează legăturile dintre cele două popoare. Ia românească nu este numai un simbol al culturii românești, ci a devenit, cu adevărat, o expresie a culturii internaționale.
Dar să revenim la origini. Acestea își au rădăcinile pe teritoriul mirific al țării noastre unde meșteri între meșteri creează această minunată podoabă de port românesc. Unul dintre ei este meșterul popular Aurelia Matei, din Gârda de Sus, ale cărei produse sunt pline de legendă, tradiție și talent. Ce localitate o mai fi și asta?, se pot întreba unii dintre noi. Este una dintre ultimele așezări care mai păstrează, aproape intact, profilul secular al Țării Moților, mândria Munților Apuseni. Aici, sub soarele strălucitor îmblânzit de umbra codrilor, meșterește doamna Aurelia care țese manual la război pânza necesară pentru întregul costum popular femeiesc. Dânsa a reconstituit vechiul port de pe Valea Arieșului și a constatat că, în zilele noastre, nu mai purta nimeni Cămașa cu Ciupag. Apoi, depunând eforturi și suflet, ajutată și de alți îndrăgostiți de istoria și cultura moților, a readus în actualitate veșmântul care a fost înainte de jumătatea secolului al XVIII-lea emblema românimii de peste munți. Acest port specific al românilor din Transilvania mai exista doar în muzee. Și acum să trecem, cât putem mai exact, la descrierea iei, piesa principală a costumului, numită în acele locuri de vis, cămașa cu ciupag.
Ciupagul este broderia de sub gât în formă de trapez, cusută „pe crețuri”, atât pe muchiile cutelor deasupra pieptului cât și la mâneci, asemenea unei brățări, semnul identitar al românilor din Transilvania și Țara Moților. Pânza se țese la război, chiar dacă este borangic. După ce se țese, cu ajutorul lupei, se cos patru fire sus, patru jos și apoi, tot câte patru pe laterale. Apoi, cu ațele rămase în urechile acelor se fac nodurile ce duc la formarea crețelor. Se lasă așa, adunată, timp de două săptămâni și după aceea, pe vârful crețelor „se ciupește”. De aici și denumirea de… ciupag. Acum două secole se folosea numai fir de aur, care nu lipsea din nicio gospodărie, pentru că acest teritoriu este vestit și astăzi pentru bogatele zăcăminte de aur și argint. Acum de… parcă nu se mai poate. De ce? Nu vom răspunde noi la această întrebare.
Meșterița din Gârda spune că lucrează și două luni la o astfel de cămașă. Destinată femeilor până la 40 de ani, ia este cusută numai cu ață roșie. După această vârstă se coase cu roșu și negru, iar peste 60 de ani, numai negru. Ca să realizezi o asemenea minune de îmbrăcăminte nu poți numai de una singură. De aceea meșterița Aurelia este ajutată de una din surorile sale, Iulia Danciu, care locuiește tot în Țara Moților, în Albac. Aceasta o sprijină la confecționarea „zadiei cu trup vânăt” și ea necesară la vechiul costum popular.
Eforturile de a readuce în atenție portul popular străvechi nu au fost în zadar. Au apărut foarte multe comenzi, atât din țară, cât și de peste hotare, dovedind interesul pentru cămașa cu ciupag și, în general, pentru costumul popular al moților. De aceea, meșterița a făcut tot posibilul să creeze condiții în care poate să învețe și tânăra generație acest meșteșug atât de gingaș și de migălos. Cu ajutorul autorităților a ieșit la iveală o clasă de arte și meserii unde copiii învață de la renumita meșteriță populară.
Viitorul meșteșugului luând-o pe căi bune, Aurelia Matei face, tot ce ține de dânsa, să recupereze din ceea ce a mai rămas din vechile costume. Și asta este posibil. Pe timpuri, cu mult înainte de măritiș, fetele își coseau pe ascuns costumele pe care aveau să le poarte în ziua nunții. Cu acul și cu lumânarea, brodau nopți întregi mărgele, flori și alte modele mărunte în culori tradiționale, pe iile țesute tot de ele, la război. Dintre toate aceste broderii, la mare cinste, era ciupagul. În ziua cea mare, îmbrăcau cea mai frumoasă dintre cămăși – cea pe care nimeni n-o văzuse vreodată. O mare parte din iile muncite pe furiș cu atâta drag și răbdare, au rămas nepurtate când viitorii lor bărbați au fost chemați la război. Aceste frumuseți ale portului au fost părăsite, aruncate din cauza gândurilor negre. Pe câteva dintre ele, dar și alte piese ale portului, Aurelia Matei le-a salvat din casele bătrânești și le păstrează cu sfințenie. Le poartă cu ea la expoziții și târguri și le arată celor care îi trec pragul casei de sub munți.
Aurelia Matei păstrează vie amintirea româncelor de altădată prin iile vechi pe care le-a recuperat, făurind o întreagă expoziție, iar prin țesut și cusut, duce mai departe meșteșugul bunicelor și (stră)străbunicelor noastre. E singura din România despre care se știe că mai migălește încă ii cu ciupag – o cusătură specifică moților, apreciată și admirată în toată lumea.
LIA PINTILIE