Emil Roșca s-a născut într-o familie ce ține la loc de cinste păstrarea datinilor, obiceiurilor și tradițiile strămoșești. Acestea l-au crescut, maturizându-l ca un sculptor de o structură aparte, ca pe un apreciat scriitor și, nu în ultimul rând, ca pe un vrednic producător de vinars. Ce legătură au toate aceste meșteșuguri? Ne vom lămuri imediat. Împreună cu soția sa, Maria Roșca, prin creațiile sale a devenit un adevărat ambasador al meșteșugului din Munții Apuseni. Gospodăria lor, de pe o culme a acestor munți, în satul Pârâu-Cărbunari din comuna Lupșa a devenit exemplu a tot ce este mai estetic ce se poate produce prin îmbinarea celor trei meserii. În primul rând, Emil a făcut ca prin cărțile sale (până acum în număr de șase) această zonă să fie cunoscută și să trezească interesul de a fi vizitată. Cărți ca „Pârâul Cărbunarilor, destin și Miracol”, „Blestemul vâlvelor și credința iubirii”, „De la Târgul de Fete de pe Muntele Găinii, la Crăiasa Zânelor din Detunata”, „Lupșa – Oameni și obiceiuri”, „Ținutul lupilor cu tainele lui” nu fac decât să revigoreze interesul de cunoaștere a poveștilor, obiceiurilor, basmelor și legendelor acestor locuri parcă desprinse de vâltoarea nocivă a vremurilor moderne.
Mergând să cunoști oamenii acestor plaiuri dai de Maria și Emil Roșca, din a căror mâini ies adevărate opere de artă, piese de artizanat din lemn în sticlă. Meșterite cu migală și pasiune din bucăți de lemn tăiat și pirogravat pentru a forma diverse modele, îmbinate cu răbdare în sticle de forme și dimensiuni diferite, care mai apoi sunt umplute cu palincă, reprezintă adevărate mărturii ale istoriei acestui teritoriu. Maria Roșca ne spune cu o sfială din care transpare și mândria lucrului bine făcut că lemnul folosit se taie doar în anumite perioade ale anului și că numai unele esențe pot ajunge sculpturi de o estetică deosebită. „Lemnul trebuie să fie uscat, că se pirogravează mai ușor. Facem diferite modele, de la Câmpeni – Capitala Țării Moților sau portretul lui Avram Iancu, până la diferite simboluri ale credinței și traiului moțesc. Sunt mai multe bucățele de lemn, legate cu cuie de lemn. Nu sunt lipite cu adeziv, cu nimic, doar cu acele cuie de lemn. E ca un puzzle. La început a fost foarte greu, dar acum îmi place și le fac cu bucurie”.
De conținutul din sticle se ocupă soțul meșteriței, Emil Roșca. Băutura, indiferent ce denumire are 55-60 de grade și se face după o rețetă moștenită din bătrâni. „Îl facem noi acasă, după tradiția strămoșească. Nu am văzut nicăieri, nimeni nu a spus de la vreun muzeu – cum a început fabricarea rachiului, pălincii, horincii (și cum i se mai spune). Toată lumea știe cum să facă vinars, numai că îl face alandala. Noi avem pruni sălbatici, nu pruni altoiți sau soiuri aduse din altă parte. Nu îi stropim niciodată și culegem prunele cu mâna. Așa rămâne aroma de prune și după fierbere la cazan”.
Produsele realizate în gospodăria din satul Pârâu-Cărbunari au ajuns chiar și în Noua Zeelandă, în Brazilia, Mexic, Canada sau SUA. Micile lor sculpturi nu sunt puse toate în sticle ci formează un adevărat muzeu în casa moțească. Ele au ca inspirație eroii neamului românesc, lăcașuri de cult – Biserica din Geamăna, Biserica veche din lemn (Lupșa), diverse monumente dar și troițe ridicate la răscruci nu numai de drumuri ci și de vieți și destine.
LIA PINTILIE