Manifestarea sufletului românesc parcă niciodată nu se materializează mai evident ca în meşterirea şi folosirea instrumentelor muzicale tradiţionale. În crearea acestor adevărate bijuterii populare se depune trudă, migală şi, mai ales, dragoste. Cei pe care i-a înzestrat Cel de Sus cu darul cântecului nu fac decât să transmită durerea şi bucuria sufletului, dorinţe şi speranţe, toate acestea adunate în poveşti şi legende muzicale de o neasemuită sensibilitate. În vârtejul societăţii actuale parcă uităm de noi. Numai parcă, deoarece mai sunt adevăraţi meșteșugari care ne aduc aminte de izvorârea şi trecerea noastră pe aceste meleaguri.
Unul dintre aceşti minunaţi creatori şi povestitori ai românismului este Ion Stanciu din Nistorești, un sat de munte specific Vrancei arhaice. Este cea mai cunoscută şi apreciată personalitate din zonă, asta datorită pasiunii de-o viaţă pentru cimpoi. Meșteșugul l-a învățat de la tatăl său, care era conducătorul formației de cimpoieri din sat. Mergând adesea la repetiții și însoțindu-l la atelier, el a deprins arta construirii cimpoiului. A iubit muzica de mic, la șase ani și-a făcut primul fluier la care cânta când îl trimiteau părinții cu oile la păscut, sau după apă, la pârâu. Ambiția lui însă era să-și facă un cimpoi, așa că a realizat unul din trestie. Mai târziu și-a confecționat un cimpoi adevărat format din patru părți: burduful, caraba, suflătoarea și bâzoiul. Meșteșugarul vrâncean confecționeză și alte instrumente muzicale: trișca, ocarina, fluierul, cavalul, însă cimpoiul cu trofeu rămâne unic în țară, instrument care l-a consacrat și i-a conferit numeroase premii.
Ion Stanciu este cimpoier de 70 de ani. În familia sa, realizarea acestui instrument este o tradiție veche de aproape două sute de ani. De când se știe a făcut peste 400 de cimpoaie. În tinerețe a avut chiar și o formație de 25 de cimpoieri, toți îmbrăcați în ițari și cămașă cu fir. Artistul popular vrâncean spune că realizarea unui cimpoi este o muncă migăloasă. Cea mai importantă este pielea de ied sacrificat la Paște, din care se face burduful. Aceasta este fasonată, dată cu sare și apoi ținută 15 zile la o temperatură de 25-30 grade. Burduful însă, chiar dacă cere perfecțiune, nu este totul, povestește cimpoierul. În el trebuie să dea trei găuri în care va monta, etanș, celelalte trei componente: caraba și bâzoiul, fiecare cu „ancea” sa interioară, și suflătoarea. Cu excepția „ancei” – o lamelă mică, extrem de fină realizată din trestie și care este fixată pe carabă și bâzoi pentru a produce sunetele, caraba și bâzoiul se fac din lemn de tisă. Lemnul tisei, arbore extrem de prețios, întotdeauna verde, care poate atinge și 1000 de ani, se găsește și prin munții Vrancei și este folosit în tâmplăria fină sau sculptură. Însă lemnul tisei, ca să fie bun pentru făurit cimpoaie, trebuie lăsat la uscat la umbră un an întreg, iar după aceea adus în casă și ținut la temperatura camerei încă șase luni. Apoi, pentru ca sunetele să iasă armonioase, totul depinde de priceperea meșterului. Meșteșugul său este unic, pentru că nimeni nu mai face cimpoaie cu trofeu (capul de ied), cum le zice el, o invenție de-a sa, care a făcut ca faima vrânceanului să depășească demult graniţele ţării.
A reprezentat cu cinste ţara noastră la mai multe evenimente internaţionale, unde i-a uimit pe străini cu talentul său. Pentru cimpoaiele realizate de mâinile sale i-au bătut la poartă, de-a lungul timpului, americani, francezi, englezi, bulgari și moldoveni, care au venit special să le cumpere. Nea Stanciu, așa cum îi spun cunoscuții, se bucură atunci când e căutat de turiștii care au fost fascinați de instrumentele muzicale făurite de el. Însă, singurul lui regret este că tinerii din sat nu vor să practice această meserie. Speră ca nepoții săi să ducă mai departe acest meșteșug, deoarece nu-și dorește altceva decât ca tradiția să nu moară odată cu el.
LIA PINTILIE