Luna lui Făurar e presărată de o mulțime de tradiții populare și asta deoarece ea reprezintă o graniță între anotimpuri, respectiv pregătirea pentru retrezirea la viață a Naturii. Nu sunt de ignorat nici clipele dedicate iubirii. Lăsând la o parte sărbătoarea „de import” a Sfântului Valentin, de pe 14 ale lunii, Dragobetele e mult aşteptat de tinerii îndrăgostiţi care mai respectă încă tradiţiile strămoșești. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ. La naştere el a avut ca ursite Primăvara care i-a dăruit iubirea, prospeţimea florilor şi tinereţe fără bătrâneţe, Vara care i-a dăruit dulceaţa fructelor şi căldura dragostei, Toamna care i-a oferit un fluier pentru a-i înveseli pe oameni cu cântecele lui, iar cea de-a patra ursitoare, Iarna i-a dat o îmbrăcăminte albă cu sclipiri de diamante. Totuşi, într-o zi, când deja era tânăr fecior, a întâlnit un înţelept care l-a dus în munte şi l-a învăţat totul despre plante şi animale. În noaptea de 23 spre 24 februarie el apărea în visele băieţilor şi îi iniţia în tainele iubirii. După sute de ani în care Dragobete i-ar fi învătat pe oameni să iubească, el a murit şi a fost transformat într-o plantă numită năvalnic, plantă care renaște primăvara în mai toate poienile și se folosește pentru descântece de dragoste.
Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor îmbrăcați în straie de sărbătoare și peste tot se putea auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!”. Aceste sărbători nu au ocolit, şi nu aveau cum să ocolească, pe cei ce pun suflet în meseria lor, pe meşteşugari. Ei arată, cu acest prilej, că meşteşugul este făcut de oameni talentaţi, pentru cei ce iubesc frumosul şi liniştea sufletească. Un reprezentant autentic al creaţiei populare româneşti este Veronica Hojbotă. Ea are un adevărat muzeu al portului popular în casa ei din comuna Mănăstirea Humorului – un muzeu pe care, la nevoie, îl duce cu ea în toate colţurile ţării, dar şi în afară, pe unde este invitată atât în calitate de meşter popular, cât şi de colecţionar al acestor minunate straie populare, unele dintre ele vechi de peste un secol.
Veronica Hojbotă este o iubitoare a portului popular, această dragoste fiindu-i insuflată din copilărie de mama și bunica sa. Mama sa țesea la stative și cosea și ea încă de mică, iar bunica era țesătoarea satului. Ne-a mărturisit că deslușește încă din vremea adoloscenței firul aței, de la începuturi și până la forma finală a unui costum popular sau a unei textile de interior. Spune că atât ea cât și alte femei pricepute la acest meșteșug, începeau de obicei să țeasă la stative sau să coase după ce-și terminau treaba la câmp, de când dădea și frigul, până înainte de Sfintele Paști. În restul timpului de peste an își pregăteau firul pentru țesut (lâna, inul, cânepa). Obiectele pe care le realizează sunt componente ale costumului popular (cămăși, poale, catrințe, ițari, ciorapi), dar și textile de interior (ștegare, fețe de pernă, fețe de masă, păretare, scoarțe). Vorbeşte despre aceste creații ca şi cum ar avea viaţă, ca şi cum ar fi nişte fiinţe vii şi le mângâie cu drag din priviri. Plină de imaginaţie şi de creativitate, ea ştie să combine în cel mai frumos mod ceea ce este vechi cu ceea ce este nou. La fel ştie să „se joace cu nuanţele şi culorile” şi să dea un farmec aparte la tot ceea ce iese din mâinile ei. La rândul ei, creatoarea populară bucovineană a transmis mai departe această îndeletnicire tradițională fiicei și nepoatelor.
Veronica Hojbotă, om de o mare calitate, care mereu îmbină cu dibăcie credința în Dumnezeu cu munca de zi cu zi, îi sfătuieşte pe cei tineri să nu uite de satul şi tradiţiile româneşti, chiar dacă pleacă peste hotare, să nu uite că de aici au plecat mulţi dintre ei şi că aici este vatra lor. Îi sfătuieşte să lupte pentru identitatea lor şi pentru tot ceea ce înseamnă România.
LIA PINTILIE