La început de octombrie, omul se confundă cu natura, cu elementul primordial al vieţii, cu tristeţile, melancoliile şi bucuriile ei. E timpul în care activităţile moderne parcă se retrag, recunoscând sacralitatea unor meşteşuguri străvechi, încât greu deosebeşti ce este dat de natură şi ce e creaţia exclusivă a fiinţei umane. În ton cu vremea sunt vinăritul şi dogăritul.
Arta transformării strugurilor în licoarea binecuvântată are tradiţii şi secrete ce ating misterul şi magia. Toată lumea ştie cum se face vinul, dar nu toţi ştiu de ce aceeaşi viţă dă şi gusturi, şi arome, şi sclipiri diferite. Nu în alte zone viticole, ci chiar în vinul stors în aceeaşi podgorie. E greu de spus care este magia acestui meşteşug. Potrivit mărturiilor istorice, procedeul de obţinere a vinului e cunoscut din vremuri biblice. Mustul era pus la fermentat în vase de lut sau în burduf din pieile de animale. În general, pieile şi lutul s-au folosit la păstrarea şi transportul vinului până pe timpul lui Iisus Hristos. Apoi, a apărut o nouă metodă de depozitare, şi de transportare a produselor viticole: folosirea butoaielor. Faptul a dus la apariţia şi dezvoltarea dogăritului. Istoricul Plinius cel Bătrân, din secolul I d. Hr., consemnează că meşteşugarii din Galia (denumirea străveche a Franţei) au conceput o metodă de modelare şi îmbinare a bucăţilor de lemn, în aşa fel încât să se obţină butoaie. Fiind mult mai rezistente decât vasele de lut şi mai uşor de manevrat, butoaiele au contribuit efectiv la dezvoltarea comerţului de-a lungul timpului. Cele mai căutate îşi încep viaţa în pădurile de stejar. După ce ţapinarii doboară copacii de 100-200 de ani, joagărul îi taie în buşteni. Sunt despicaţi cu atenţie pe direcţia fibrei, obţinându-se acele scânduri neprelucrate, zise doage. Până să ajungă în atelierul meşterului, doagele se ţin în aer liber, între unu şi patru ani.
Respectând o tradiţie veche de milenii, butnarul dă formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. Le teşeşte marginile în aşa fel încât, alăturate, să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. La un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Apoi încălzeşte lemnul punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, strânge bine, cu o sfoară sau cu un cablu, celălalt capăt al butoiului, curbând doagele, şi astfel butoiul capătă forma obişnuită. După care, bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal. Din moment ce produsul capătă formă, îi face o canelură în interior, la ambele capete, iar mai târziu îi fixează două capace rotunde, din lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din şipci de stejar, între care se introduc fâşii subţiri de trestie. Aceasta asigură etanşietatea butoiului, în cazul în care el se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjindu-i” interiorul. Astfel se intensifică aroma pe care stejarul o dă vinului. Capacele sunt arse şi ele separat. După ce acestea se fixează, se face un cep, pe unde butoiul va fi umplut şi/sau golit. În cele din urmă, se şlefuieşte şi se curăţă exteriorul, transformând acest recipient într-un adevărat „pântec fermecat”, unde mustul îşi continuă propria-i magie, transformându-se în adevărata licoare divină, binecuvântată de Iisus la Nunta din Cana Galileei, spre liniştirea şi fericirea sufletului omenesc.
Dogarii nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas doar câțiva care duc mai departe acest meșteșug. De exemplu, tânărul Bogdan Tănase reprezintă cu mândrie a treia generație de dogari din comuna Coșești, județul Argeș. Tehnica dogăritului în familia Tănase este în mare aceeași de acum 100 de ani, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca lor. „Elementul principal în realizarea unui butoi de calitate este ca dogarul să fie priceput și să vrea să facă ceva trainic și frumos. Numărul de butoaie realizate de noi într-un an depinde și de cerere. Dacă este un an bogat și se fac multe fructe, cererea este mai mare, aproximativ între 200 și 400 bucăți. În ultimi ani, pot spune că am evoluat și ne-am diversificat producția. Pe lângă butoaie, tocitori și putini de varză, murături și brânză, care se făceau și acum un secol, am început să facem și butoaie decorative, mese și scaune stil butoi, minibaruri și baruri din butoi și astfel ne-am crescut și vânzările. Cel mai nou produs al nostru este ciubărul cu apă caldă care este foarte căutat la pensiuni”, mărturisește meșteșugarul argeșean.
Aceste familii trebuie să fie respectate și admirate, deoarece numai prin activitatea lor meșteșugul poate avea un viitor.
LIA PINTILIE