Marta Vasiliu și povestea destinului aruncat 10 ani în gulagul siberian pentru o poză

Închisă în beciurile NKVD-ului, a cunoscut torturi groaznice. La 90 de ani, pe brațele și gambele ei încă se mai văd urmele chinurilor de atunci, dar cele mai dureroase cicatrici sunt săpate adânc în suflet. „Cum am intrat în sediul Securității, m-au apucat de cozi și m-au izbit cu fața de zid, strigându-mi «Pui de năpârcă nazistă!»”. Nu vrea să detalieze ororile, nici măcar nu se mai gândește la ele, a învățat să își accepte destinul, înțelegând care i-a fost sensul…

Putea fi o mare artistă a României, căci îi plăceau muzica și dansul, dar la fel de bine am fi vorbit azi despre o meșteră nepereche, dacă pasiunea pentru croitorie s-ar fi concretizat într-o carieră în lumea modei. În schimb, n-a fost nimic din toate acestea fiindcă Marta Vasiliu a avut parte de un destin nemaiîntâlnit, care a aruncat-o dintr-o parte în alta ca un fulg revendicat de toate vânturile vieții. „În fiecare zi, în fiecare clipă mă miram «Cum de mai trăiesc? De ce eu, Doamne, cu ce am greșit?!». Mureau toți, în jurul meu. Dimineața, când plecam la mun‌că, ieșeau cu noi pe poarta lagărului și căruțele cu morți. «Oare îmi vine și mie rândul?»”.

Trecută de 90 de ani, Marta Vasiliu încă mai afișează un zâmbet ca de fetiță. E același zâmbet inocent cu care i-a întâmpinat pe bolșevicii veniți s-o aresteze, în 9 mai 1945. Întreaga nenorocire a pornit de la o fotografie făcută într-o zi însorită, prin vara lui ’41. Pe scurt, poveste începe astfel: Marta s-a născut în Constanța din părinți basarabeni, de la Bălți, aciuați în portul lui Ovidiu deoarece tatăl era navigator. În 1935, el s-a prăpădit într-un acci‌dent pe mare, iar după cinci ani mama s-a re‌că‌sătorit cu un bărbat care mai fusese însurat cu o nemțoaică și cu care avea trei copii: doi băieți și o fată. Divor‌țase deoarece femeia a vrut să se întoarcă în Germania la începutul războiului, iar el a ales să rămână în România. În scurt timp, cei doi băieți s-au înrolat în armata lui Adolf Hitler și au luat drumul frontului răsăritea, doar că, în marșul spre Rusia, s-a întâmplat ca regimentul lor să acosteze pentru câteva zile tocmai la Constanța. Evident, și-au vizitat tatăl și sora vitregă, iar la plecare au cerut să facă o fotografie, toți cinci.

O fotografie care avea să-și pună amprenta asupra destinului unui copil de numai 10 ani. Marta Vasiliu: „Cei doi băieți erau frumoși, înalți, foarte mândri de uniforma lor. N-au fost supărați că tatăl lor s-a recăsătorit, ba chiar erau bucuroși pentru el. Mi-au adus bomboane, iar în ultima seară m-au învățat în germană «Tatăl Nos‌tru». Două zile au stat, atât! Au plecat veseli, cu armata germană, convinși că vor câștiga războiul. După nici un an, tata primește telegramă că au murit amândoi la Stalingrad. Stătea pe un scaun, tăcut, și citea și recitea telegrama. În câteva ceasuri, inima i-a cedat și s-a prăpădit acolo, pe scaun, cu scrisoarea în mână”.

Rămase singure, mama și fiica pleacă în vacanță la bunica din Basarabia. Era iarna lui ’43. Marta alege să ia cu ea și albumul cu fotografii. Înainte de Bobotează, bunica i-a propus fiicei sale să rămână la Bălți, „sunteți singure, ce rost are să vă întoarceți în România”. Mama acceptă și o lasă pe Marta acolo până când fuge ea la Constanța ca să rezolve cu actele și casa. „Am dus-o până la gară și atunci a fost ul‌ti‌ma oară când am văzut-o”. Frontul s-a întors dintr-o dat, iar Armata Roșie a ocupat Basarabia peste noapte. Într-un raid de nedescris, soldații ruși au scotocit fiecare casă, arzând în mijlocul bătăturilor orice carte scrisă în limba ro‌mână. În casa bunicii Vasiliu au găsit și albumul cu poza celor doi frați. Nemți în uniformele Reichului. „A doua zi, am fost adusă la primărie. Mă așteptau doi polițai rusnaci. Bunica mă strân‌gea de mână, îi întreba mereu de ce vor să mă ia. Nu i-au răspuns. Țin minte doar cum se îndepărta mașina și, prin geamul din spate, o vedeam pe bu‌nica îm‌pietrită în praful din curtea aceea goală. Nu plângea, doar se uita după mine, împietrită. A fost ultima oară când am văzut-o. Ziua aia nu o s-o uit niciodată: 9 mai 1945. Chiar din acea zi au început să mă tortureze…”.

„Pui de năpârcă nazistă!”

După o săptă‌mână de bătăi, a înțeles: fotografia era de vină! „Rușii nu i-au iertat niciodată pe români fiindcă le-au încălcat teritoriul alături de armata lui Hitler! Niciodată!”. Jumătate de ani a stat la beci, iar cum a împlinit vârsta majoratului (16 ani, în Rusia), a fost judecată în grabă de către Sovietul Suprem al URSS și condamnată la 10 ani de muncă silnică.

Drumul spre lagărul din Siberia a durat trei săptămâni, în care peste 100 de oameni stăteau înghesuiți în bou-vagoane prin care pătrundea viscolul și moartea își lua tainul. Într-un final, a ajuns undeva la capătul Siberiei, sub ultimele piscuri de miazănoapte ale Uralilor. 10.000 de oameni în‌ghe‌suiți în barăci lungi, din lemn, înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată înalte de doi metri. „Nici nu era nevoie de garduri, că n-aveai unde să fugi. Pe mii de kilometri, doar pustietăți polare unde deseori temperatura cobora chiar și sub -50ºC.

Marta Vasiliu a îndurat acolo zece ani pe care nici talentul unui scriitor de geniu nu-i poate descrie. Reîntoarcerea în România a fost o altă aventură, ca de altfel întreaga viață. A găsit, totuși, o rază de speranță într-un soț iubitor, devotat și protector, care cu încredere i-a fost alături până în ultima zi, înțelegând că femeia de lângă el este o supraființă venită să ofere exemplu tuturor celor care o întâlnesc.