Istoria cooperației în România începe și cu o poveste despre oameni care au înțeles că munca, inițiativa și dorința de dezvoltare au nevoie de un sprijin esențial: accesul la credit. În România celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, construirea unui sistem financiar modern avea să devină una dintre marile condiții ale modernizării economice. Iar printre oamenii care au pus primele pietre la temelia acestui sistem s-a aflat Ion I. Câmpineanu, primul guvernator al Băncii Naționale a României.
Au trecut aproape două secole de la acea perioadă, iar nașterea sistemului financiar românesc poate părea o chestiune strict instituțională: legi, bănci, capital, dobânzi, relații financiare. În realitate, în spatele tuturor acestor noțiuni s-a aflat o problemă cât se poate de concretă pentru economia românească: de unde puteau obține bani oamenii care doreau să muncească, să producă, să facă negoț, să-și dezvolte atelierul meșteșugăresc devenit o mică afacere de familie?
Unirea Principatelor și accelerarea modernizării statului român
România de după Unirea Principatelor intrase într-un proces accelerat de modernizare, iar dezvoltarea economică avea nevoie de instituții pe măsură. Primele proiecte pentru înființarea unei bănci naționale apăruseră încă din deceniile anterioare, însă momentul decisiv avea să vină în 1880. La 17 aprilie, în Monitorul Oficial era publicată legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune, actul juridic prin care începea istoria Băncii Naționale a României.
Instituția și-a început activitatea în vara aceluiași an, iar în luna iulie, în cadrul primei Adunări generale a acționarilor, Ion I. Câmpineanu era desemnat primul guvernator al noii bănci. Nu a fost o numire întâmplătoare – Câmpineanu avea experiență politică și administrativă importantă, ocupase funcția de ministru al Finanțelor și cunoscuse din interior problemele statului.
De asemenea, era unul dintre oamenii politici implicați în procesul de consolidare a României moderne.
Născut la București, în 1841, și licențiat în drept la Paris, Ion I. Câmpineanu avea să ocupe, de-a lungul vieții sale, mai multe funcții publice importante: ministru al Justiției, al Finanțelor, al Afacerilor externe, al Domeniilor și, pentru o perioadă, primar al Bucureștiului.
„Părintele” BNR
Însă, numele său rămâne legat în primul rând de începuturile Băncii Naționale a României.
Înființarea BNR era una dintre piesele fundamentale ale construcției economice a statului român modern. Legea din 1880 acorda Băncii Naționale privilegiul punerii în circulație de bancnote și îi stabilea un capital social de 30 de milioane de lei, două treimi aparținând acționarilor privați și o treime statului. România avea nevoie de o instituție care să contribuie la organizarea circulației monetare și a creditului și să ofere economiei un cadru financiar mai stabil.
În vremea aceea, un meseriaș putea avea pricepere, dar îi trebuiau bani pentru materie primă și unelte. Un mic comerciant putea avea piață de desfacere, dar îi trebuia capital pentru marfă. Un producător putea avea posibilitatea de a-și extinde activitatea, dar avea nevoie de resurse înainte ca rezultatul muncii sale să producă venit.
De aceea, problema creditului avea să devină una dintre marile probleme ale dezvoltării economice românești. Iar aici se află și una dintre legăturile importante dintre istoria sistemului bancar și istoria cooperației.
De la credit la asociere
Ion I. Câmpineanu nu a fost fondatorul cooperației românești, dar importanța lui pentru această istorie trebuie văzută aici: în contribuția la construirea cadrului financiar modern în care, ulterior, aveau să se dezvolte și societățile cooperative. În acei ani, societatea românească avea să caute tot mai intens soluții pentru accesul la credit al diferitelor categorii economice. În special pentru oamenii cu resurse reduse, problema nu era numai existența banilor, ci și posibilitatea de a-i obține în condiții suportabile.
De aici, ideea asocierii avea să capete o forță aparte. Dacă un mic producător nu avea suficient capital pentru dezvoltare, asocierea cu alți producători devenea o forță colectivă. Și asta este una dintre ideile fundamentale ale apariției cooperației de credit: omul nu mai era singur în fața nevoii de capital.
În timpul lui Câmpineanu au fost fixate taxa scontului și a lombardului, au fost deschise conturi curente cu facilitate de scont și a fost încurajat scontul comercial.
Câmpineanu a avut de construit, împreună cu echipa sa, nu doar proceduri, ci și o instituție: personal, reguli, operațiuni, relații cu alte bănci și mecanisme financiare. Prima emisiune de bancnote a BNR avea să fie tipărită la Paris în 1880, iar primele bancnote au intrat în circulație în noiembrie același an.
A murit la vârsta de 47 de ani
Ion I. Câmpineanu a murit în 1888, la numai 47 de ani. În scurta sa viață a trecut prin politică, administrație și diplomație, însă una dintre cele mai importante moșteniri ale sale rămâne legată de începuturile sistemului financiar românesc.
Moștenirea lui poate fi înțeleasă și dintr-o perspectivă apropiată de lumea cooperației. Pentru că, în fond, dincolo de formulele financiare și de instituții, întrebarea a fost aceeași: cum îi dai celui care muncește posibilitatea de a-și transforma munca într-o activitate economică mai puternică? În timp, cooperația avea să găsească propriile răspunsuri, bazate pe asociere, economisire și sprijin reciproc.
CITEȘTE ȘI:
Inginerul Eugeniu Iordăchescu – lecția meșteșugului dus la scară monumentală
Mihai Eminescu – de la poet național la apărător al meșteșugului românesc