Când vine vorba de muzică, românii spun George Enescu și alții. Genialul compozitor a avut parte, însă, de un apus de viață cum nici dușmanii săi nu îndrăzneau a-i prevesti. S-a stins singur, pe 4 mai 1955, ȋn camera unui hotel din Paris, avându-l la căpătâi doar pe Mutzerli, cățelușul făcut cadou soției. Pe marele Enescu l-au găsit dimineața, fără suflare, îngrijitoarele venite să facă ordine.
Omul care a cântat și încântat, deopotrivă, feblețea Reginei Maria, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul „Rapsodiei” ajunsese după cel de-Al Doilea Război Mondial un pribeag prin ale străinătățuri, forțat să-și părăsească patria și căminul. Bolșevicii, cuceritorii României, l-au omorât primii, apoi prietenii care se deziseseră de el cu o ușurință jenantă. Pentru noii stăpâni, George Enescu era doar un chiabur cu moșii, care „înainte” se trăsese de şireturi cu monarhiștii și, deci, trebuia „reeducat”. A refuzat să primească binecuvântarea roșie, aruncându-le în față anchetatorilor doar atât: „Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?”. Câtă naivitate… Enescu mai credea că trebuie să primească ceva. Greșit, urma să i se ia, nu să i se dea! Totul!
Cumva, și-a croit drum dincolo de lagărul lui Stalin și a ajuns la Paris, însă calvarul nu luase sfârșit. Anii îl apăsau, iar marea lui dragoste, Maruka Cantacuzino (mama marelui „Bîzu” Cantacuzino, un uriaș al aviației), tot plecatã din peisaj era, lăsându-l zile întregi pradă singurătății și deznădejdei; pentru Maruka, Dinu Lipatti prezenta un interes mai mare decât soțul, George Enescu. Tocmai din acest motiv, fiindcă își dorea să fie aproape de Lipatti, a și refuzat să se mute în Vallee-aux-Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand, pe care Marcel Mihailovici şi Yehudi Menuhin reușiseră să-l obțină de la autorități pentru George Enescu.
În ultima săptămână de viață, Enescu primește ultima vizită. În apartamentul 40 de la „Atala”, hotelul românului Florescu, binecunoscut diasporei interbelice, urcă treptele Elisabeta de Bavaria, regină a Belgiei. A venit să-l salute pe geniul din Carpați, dar în fața ei apare un trup muribund, chip livid, mâini lipsite de vlagã.
George Enescu părăsește această lume pe 4 mai 1955. La recepția hotelului, un cetățean se recomandă „Corneliu Bedițeanu”. Venise să ceară trupul artistului, „domnul George Enescu a fost patrimoniu al statului român”. Dorința trecută în testament nu lăsa, totuși, nicio îndoială: Enescu a cerut să nu se mai întoarcă niciodatã în patria natală, mort sau viu! Franța îi respectă voința și-l așează în cimitirul parizian „Pere Lachaise”, la o notă muzicală distanță de mormântul lui Georges Bizet.