O serie de referiri consistente în legătură cu geneza și originea cooperației meșteșugărești de la noi vin să contureze tabloul „nașterii” unei bresle care a marcat modernizarea și transformarea societății românești. Și, la fel ca-n alte zări, și pe aici germenii cooperației meșteșugărești își găsesc rădăcinile adânc înfipte în structura social-economică a țării, căci încă din Evul Mediu acest spațiu carpato-danubiano-pontic a fost zămislit cu bogate resurse naturale ce se cereau a fi valorificate.
Fără a confunda micile meșteșuguri cu esența cooperației meșteșugărești, putem, totuși, face precizarea că dezvoltarea treptată a industriei (după Mica Unire, dar mai cu seamă în anii ce-au urmat Marii Uniri), intensificarea schimburilor de bunuri și, evident, valorificarea resurselor locale a reprezentat sâmburele din care avea să se dezvolte, în paralel, și sectorul cooperației. Prin activitatea depusă, micii meșteșugari au pus umărul la dezvoltarea culturii și mai ales a artei populare românești, s-au perfecționat o serie de servicii strict necesare populației.
Dincolo de activitatea propriu-zisă, cooperația meșteșugărească a jucat și un important rol social – sub umbrela ei s-au strâns laolaltă meșteșugari și mai apoi oameni specializați în prestări servicii, ceea ce a dus la crearea de locuri de muncă și, în mod direct, la condiții de viață îmbunătățite pentru toată lumea. Putem spune că astfel s-a născut clasa de mijloc în România.
Poate cea mai activă perioadă de dezvoltare a cooperației meșteșugărești o regăsim în România dintre cele două războaie. Sau România interbelică, așa cum mai e cunoscută. Atunci a apărut și un cadru legislativ care avea să confere greutate sectorului, legiferând organizarea și funcționarea sistemului cooperației meșteșugărești. Iată de ce nu greșim dacă afirmăm că, în această perioadă, s-a dezvoltat, dar mai ales s-a consolidat (și ca jucător important pe piața forței de muncă!) cooperația meșteșugărească.
Și dacă tot am vorbit despre cadrul legislativ, să spunem că el reflectă preocuparea pe care statul o avea atunci pentru activitatea cooperatistă. Astfel, principalele acte normative promulgate în acea perioadă cu privire la “sistemul” cooperatist și, în mod special, cu sectorul cooperației meșteșugărești au fost următoarele:
3 ianuarie 1919 – Decret-Lege pentru înfiinţarea Casei Centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor;
9 februarie 1919 – Decret-Lege privind înfiinţarea cooperativelor populare orăşeneşti;
30 aprilie 1920 – Lege pentru organizarea Ministerului Muncii şi Ocrotirii sociale.
Î
n paragraful 4, art. 20-27 se vorbește despre organizarea Direcţiei cooperaţiei orăşeneşti şi a Consiliului Cooperaţiei orăşeneşti;
14 martie 1923 – Legea pentru unificarea cooperaţiei;
12 iulie 1928 – apare Codul Cooperaţiei;
28 martie 1929 – Legea pentru organizarea cooperaţiei;
27 iulie 1933 – Legea nr. 149 pentru organizarea cooperaţiei.
După cel de-al doilea război mondial, cooperația meșteșugărească a atras un număr și mai mare de meşteşugari, încântați de condiţiile profesionale oferite, de modul de organizare a activităţii, de realizarea unor câştiguri substaniale, toate acestea, la pachet cu un nivel de viaţă mai bun decât cel oferit de întreprinderile de stat, de exemplu. La un moment dat, cooperația meșteșugărească controla toată piața de cosmetică și coafură-frizerie din orașe, toată piața de reparații electrocasnice, mare parte din piața de reparații auto, la fel, din producția de covoare lucrate manual, precum și tot ce însemna piața de artizanat.
În numerele următoare, Gazeta „Viața CM” își propune să-i prezinte pe părinții fondatori ai cooperației, așa cum ne sunt ei dezvăluiți de scrierile acelor vremuri.