La granița dintre Suceava și Bucovina istorică, într-o localitate care poartă același nume, se ascunde una dintre cele mai neobișnuite bijuterii ale patrimoniului românesc: Salina Cacica. Deschisă în anul 1791, este cea mai veche exploatare de sare din România aflată încă în funcțiune.
Dar, ceea ce o face cu adevărat unică nu este vechimea, ci felul în care generații întregi de mineri au transformat munca de zi cu zi într-un veritabil act de meșteșug.
O mină de sare și o capelă cioplită în piatră albă
Spre deosebire de saline mai cunoscute publicului larg, precum cele de la Turda sau Praid, Cacica a rămas, multă vreme, o destinație discretă, aproape necunoscută în afara Bucovinei. Și, totuși, în inima acestui munte de sare se află o construcție ieșită din comun: o capelă romano-catolică sculptată integral în sare, cu altar, statui, basoreliefuri și chiar un candelabru, toate realizate manual, direct în peretele de sare, de-a lungul mai multor generații de mineri.
Capela nu a fost ridicată de arhitecți sau sculptori profesioniști, ci de oamenii care coborau zilnic în subteran pentru a-și câștiga traiul. Ceea ce începuse ca muncă a devenit, în timp, artă: mâinile care spărgeau sarea pentru a fi vândută în târguri au învățat, cu răbdare și migală, să o transforme și în chipuri, în linii arhitecturale, în ornamente religioase.
Este, poate, cel mai limpede exemplu de pe teritoriul României în care un meșteșug practic – mineritul – s-a împletit organic cu un altul, cel al sculpturii populare.
De la meșterii minei la breslele și cooperativele meșteșugărești
Povestea minerilor-sculptori de la Cacica nu este singulară în istoria românească. Dincolo de mine, în fiecare colț de țară, oamenii care lucrau cu mâinile – fie că prelucrau lemnul, lâna, lutul sau, ca aici, sarea – s-au organizat de-a lungul timpului în structuri care le protejau meseria și le transmiteau cunoștințele mai departe. Breslele meșteșugărești de altădată aveau exact acest rol: să păstreze standardul muncii bine făcute și să asigure ca fiecare meșteșug să treacă, viu, de la o generație la alta.
Astăzi, această misiune este continuată de cooperația meșteșugărească, reunită la nivel național sub Asociația Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești – UCECOM.
Așa cum minerii de la Cacica au dovedit că orice îndeletnicire, oricât de aspră, poate deveni artă atunci când este dusă mai departe cu pasiune și răbdare, tot așa cooperativele meșteșugărești de azi sprijină meșterii din toate colțurile țării – fierari, olari, țesători, sculptori în lemn sau în piatră – să își practice și să își transmită meseria într-un cadru organizat, ferit de riscul dispariției.
Un patrimoniu care merită văzut
Salina Cacica rămâne, până astăzi, un loc în care istoria mineritului, credința și meșteșugul popular coexistă într-un mod aproape nefiresc de frumos. Este o dovadă vie a faptului că România ascunde, departe de traseele turistice aglomerate, comori construite nu de artiști consacrați, ci de oameni simpli, cu unelte simple și cu o dorință statornică de a lăsa ceva frumos în urma lor.
Astfel de povești merită cunoscute și, mai ales, merită protejate. Iar cooperația meșteșugărească rămâne una dintre puținele instituții care își asumă, generație după generație, exact această misiune: aceea de a nu lăsa meșteșugul românesc să se stingă.