Torsul lânii, țesutul și cusutul erau, cândva, cele mai întâlnite îndeletniciri ale femeilor de la sat. În serile lungi de iarnă, când munca la câmp se oprea și gospodăriile intrau într-un ritm mai domol, cele mai harnice și pricepute localnice se adunau la șezătoare. Aici torceau, țeseau, brodau, dar, mai presus de toate, împărtășeau povești, cântau și își treceau mai departe, de la o generație la alta, tainele meșteșugului.
Șezătoarea nu era doar un prilej de muncă în comun, ci și un spațiu al comunității – locul în care fetele învățau de la femeile mai în vârstă tehnicile țesutului și ale cusutului, iar priceperea unei tinere la furcă sau la război se măsura, adesea, alături de zestrea pe care urma să o aducă într-o căsnicie. Fiecare gospodărie avea o odaie anume, unde se păstra lada de zestre: haine, lenjerii, prosoape, covoare lucrate cu migală și măiestrie de cele mai iscusite mâini din sat.
De la șezătoare la breaslă – rădăcinile cooperației meșteșugărești
Tehnica țesutului la război, folosită la realizarea covorului, a țolului sau a preșului, cum mai este numit în unele zone ale țării, a ajuns astăzi să fie recunoscută dincolo de granițele satelor în care s-a născut: ea a fost inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO, fiind admirată și prețuită de lumea întreagă.
Dacă șezătoarea a păstrat vie, la nivelul fiecărei gospodării, arta torsului și a țesutului, breslele au fost cele care au dat acestor îndeletniciri o formă organizată, la nivelul comunității. Încă din Evul Mediu, meșteșugarii – printre care și țesătorii – s-au organizat în bresle, structuri care stabileau regulile ucenicirii, calitatea produselor și modul în care meșteșugul se transmitea de la maistru la calfă și de la calfă la ucenic. Breasla țesătorilor avea, la fel ca celelalte bresle meșteșugărești, propriile norme de lucru, propriile sărbători și propriul rol în viața economică și socială a orașelor și târgurilor românești.
Această tradiție a organizării meșteșugarilor nu s-a stins odată cu breslele de altădată, ci și-a găsit continuitatea în cooperația meșteșugărească modernă. Așa cum breasla asigura odinioară transmiterea meșteșugului și protejarea intereselor comune ale meșterilor, cooperativele meșteșugărești de astăzi – reunite sub umbrela UCECOM – continuă să susțină păstrarea, practicarea și transmiterea acestor îndeletniciri tradiționale, oferind meșterilor populari un cadru organizat în care meșteșugul să poată supraviețui provocărilor lumii contemporane.
O moștenire care are nevoie de mâini care să o ducă mai departe
Astăzi, șezătorile de odinioară au aproape dispărut, iar tot mai puține mâini mai știu să tragă firul la furcă sau să lucreze la războiul de țesut. Meșteșugurile textile tradiționale – torsul, țesutul, cusutul – riscă să rămână doar amintiri păstrate în muzee și în lăzile de zestre ajunse, la rândul lor, obiecte de patrimoniu.
Recunoașterea internațională primită de tehnica țesutului la război este, în același timp, o onoare și o responsabilitate: aceea de a nu lăsa acest meșteșug să se stingă. Cooperația meșteșugărească românească, moștenitoare directă a spiritului breslelor de altădată, are un rol esențial în această misiune – acela de a sprijini meșterii populari, de a le oferi vizibilitate și de a forma noi generații care să ducă mai departe, prin propriile mâini, un fir de tradiție ce se țese neîntrerupt de sute de ani.
CITEȘTE ȘI:
Dogăritul – un meșteșug românesc pe cale de dispariție
Costumul maramureșean și tradiția meșteșugurilor românești
Ziua Mondială a Artei și rolul jucat de cooperatia meșteșugărească din România