Când i-a salvat viața lui Tudor Arghezi, s-a spus că a fost „norocul începătorului”. Când a luat Nobelul pentru Medicină, premiul a venit ca o încununare a unei munci de-o viață în domeniul fiziologiei umane, iar norocul începătorului se transformase, după ani de cercetări, în știință pură, dovedită de rezultate. George Emil Palade, un român cu o poveste fascinantă, a reușit să triumfe în fața prejudecăților și a câștigat cea mai importantă bătălie dintre toate – cu autosuficiența.
„M-am născut în noiembrie 1912 în Iaşi, vechea capitală a Moldovei, undeva prin estul României. Educaţia mea a început în acel oraş şi a continuat prin luarea Bacalaureatului la «Haşdeu», în Buzău. Tatăl meu, Emil Palade, a fost profesor de filozofie, iar mama mea, Constanţa Cantemir, a fost învăţătoare. Mediul familial m-a ajutat să capăt un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie”. George Emil Palade recunoaște că destinul său putea fi cu totul altul, mai ales că „tata a sperat ca eu să urmez, la fel ca el, filozofia în mediul universitar. Am preferat lucruri tangibile şi mai specifice – astfel, influenţat de rudele de vârsta mea, în 1930 am intrat la Şcoala de Medicină de la Universitatea din Bucureşti”.
În 1930 a intrat la facultate, iar după zece ani de studii a ieșit doctor în medicină cu o teză dedicată problemelor de structuri histologice („Tubul urinifer al delfinului“). Din această perioadă merită relatată o interesantă întâmplare (anul 1939). Tânărul George Palade este chemat să facă parte din echipa medicală care îl tratează pe Tudor Arghezi. Poetul suferea de o sciatică dureroasă și niciun tratament nu dădea rezultate. Atunci, câștigându-i încrederea soției, Paraschiva Arghezi, studentul Palade cere să fie oprită administrarea morfinei şi să se treacă la un tratament de detoxifiere a corpului pacientului. Rezultatele au fost uimitoare, iar recuperarea lui Tudor Arghezi, totală! După ce a ieșit din spital, poetul a scris piesa „Seringa“, în care i-a ironizat pe toţi medicii habarniști ce s-au ocupat de el.
Fuga din România, șansă pentru medicină
Între 1942 și 1945 (anii războiului) face parte din Corpul Medical al Armatei Române. Pacea nu aduce, însă, și liniștea, fiindcă venirea la putere a bolșevicilor alungă din țară o bună parte din elită. Personalităţi medicale excepţionale, ca Grigore Popa şi Dimitrie Bagdasar, îl îndeamnă să plece în străinătate pentru a deveni un veritabil om de ştiinţă.
Între timp (1946), George Emil Palade se căsătorește cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina (Lulu) Malaxa, cu care face doi copii: Georgia Palade van Dusen și Philip Palade. După nuntă, familia fuge în America, îmbarcată la bordul unui vas de marfă. Peste Ocean, este angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller (New York).
Prima realizare vine în 1951: inventează fixatorul care și azi îi poartă numele, utilizarea lui conducând la o mai bună observare a structurilor celulare. A doua, în 1974: împreună cu Albert Claude, om de știință care avea să-i devină mentor, primește Premiul Nobel pentru Medicină „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”.
Se stinge din viață în Statele Unite, la vârsta de 95 de ani, lăsând în urmă o muncă titanică de pe urma căreia știința a progresat, în folosul omenirii.