Exemplul cel mai elocvent ni-l oferă marele meșter Grigore Covrig, ultimul cojocar de pe Valea Mureșului Superior. Nea Grigore, așa cum este cunoscut, a plecat în anul 1971 din satul său natal, Idicel Pădure, să înveţe meserie. Asta l-a costat trei ani de ucenicie meșteșugărească la Ruşii Munţi, timp în care a făcut tot felul de cojoace şi de pieptare. De atunci, până pe la începutul anilor 2000, a continuat să practice această meserie. Totul a durat până când hainele moderne au înlocuit cojoacele tradiționale, că de… încălzirea globală și moda impun alte vestimentații. Așa că acei cojocari vestiți de pe Mureș s-au reorientat, ba chiar și-au abandonat meșteșugul. Tot meșterul ne povestește cu tristețe, dar și cu o nuanță de malițiozitate: „Iernile nu mai sunt atât de aspre, iar magazinele au fost invadate de așa-zise haine moderne, drept urmare cei mai mulți au renunțat la cojocul clasic. Asta este epoca industriei de consum. Eu am înțeles în cele din urmă cauzele și m-am reorientat către pieptare pentru portul popular sau bunde de zi cu zi. Bineînțeles că aceste bundițe pot fi purtate cu mândrie și de sărbători. Și uite așa m-am reinventat păstrându-mi meseria”. Așa este, dar nu toți au reușit. În zona de baștină a lui Nea Grigore au fost în jur de 70 de meșteri, iar acum este singurul meșter cu autorizație. E mare păcat, pentru că pieile sunt aruncate la gunoi, lâna se arde pentru că nu o vrea nimeni. Tragic este faptul că dacă lucrurile merg așa, meșteșugarii nu vor mai putea demonstra vechimea și tradiția acestei ocupații în istoria și cultura neamului românesc.
Grigore Covrig, cel care a practicat cojocăritul mai mult de 50 de ani, este îngrijorat că meseria se va pierde din lipsă de ucenici, care sunt mai interesați să plece spre alte meleaguri, chiar dacă cererea de pieptare sau cojoace este din ce în ce mai mare datorită revitalizării evenimentelor folclorice. Nea Grigore continuă tradiția! De vreo 15 ani face pieptare cu șire, folosite mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă și le face cu pasiune, deoarece a fost de copil membru în Ansamblul Folcloric al Idicelului Pădure. Are din nou satisfacția meșteșugului bine făcut. Pieptarele meșterite de el sunt vestite deoarece au început să fie purtate din nou la festivalurile de pe Valea Mureșului și de pe Valea Gurghiului, de la Fâncel și, mai ales, la Balul Însuraților, care se organizează la Reghin de câțiva ani buni, unde lumea merge două zile, sâmbăta și duminica, îmbrăcați în straie populare. Comenzile de cojocărit pieptare, bundițe, ilice sunt destule acum, dar necesită multă îndemânare, răbdare și pasiune. Pielea perfectă trebuie tăbăcită, argăsită, uscată, lustruită și uneori, dacă clientul dorește, vopsită. Apoi se croiește, se coase și se trece la decorarea prin broderii cu lână, mătase sau cu aplicații din piele. Meșterul face totuși și pieptare simple, ce se pot vinde, fiindcă sunt mai ieftine. Sunt și ele frumoase, dar cele care dăinuie și i-au ochii sunt cele brodate manual. Sunt chiar personalizate. La un pieptar de fete broderiile sunt pe abastru, la femeile tinere predomină florile, iar la cele trecute de prima tinerețe culorile sunt maro cu negru. Pentru bărbați este altceva. Piptarele sunt cu piele neagră să se asorteze cu astrahanul folosit la cușme. Dar bărbații au nevoie și de bundițe sau pieptare pentru lucru. Ele nu sunt pretențioaee, sunt simple, și se cumpără fiindcă sunt călduroase și rezistente. Meșterul susține că într-un an poate face opt pieptare tradiționale, pline de cusături executate manual, iar din cele simple realizează peste 20.
Comenzi au apărut, piață, mai ales externă, există, cojocari nu prea sunt. Poate că tinerii noștri vor reveni la ocupațiile tradiționale care aduc nu numai satisfacții estetice, ci chiar venituri substanțiale.
LIA PINTILIE