Încet, încet calul de tracțiune revine pe câmpuri și păduri cam peste tot în Europa. Exemplul este dat de una dintre cele mai dezvoltate agriculturi din lume și anume agricultura Franței. Conducătorii de cai de tracțiune sunt o categorie specială ai căror servicii pot fi închiriate. Nu duc lipsă de solicitanți. Ei sunt angajați mai ales pentru degajarea pădurilor particulare dar și pentru prestația de munci agricole pe fermele mici de pe dealuri și de la poalele munților, ferme ce nu depășesc câteva hectare. Deci în Franța, Spania, Polonia, Cehia, Slovacia, agricultura și munca forestieră au renăscut cu ajutorul cailor. Ca de obicei și la noi a apărut acest fenomen dar, tot ca de obicei, nu ia o amploare, fiind mai mult local și destul de palid. În articolul de față nu ne vom referi la cai ci la o meserie legată intrinsec de ei, și anume potcovitul.
Numărul tot mai mic de cai din gospodării și reticența tinerilor de a învăța acest meșteșug a dus la micșorarea dramatică a potcovarilor de pretutindeni, chiar și din zonele renumite pentru acest meșteșug, cum ar fi Valea Gurghiului. Aici mai există un potcovar la trei, patru sate, cel mai tânăr și renumit dintre ei fiind Ioan Călin Husar, care deși a depășit jumătate de secol este mezinul potcovarilor din zilele noastre. Pe acest meșter îl poți găsi în atelierul său din satul Cașva sau având grijă de animalele sale. Destul de optimist, ca tot omul care este stăpân pe meseria lui nu are grija zilei de mâine și îți povestește despre meșteșugul său și a celor câțiva rămași în satele Văii Gurghiului. „Nu lucrăm numai cu caii, facem de toate: căruțe, pluguri, ascuțim coase etc. Acum, aici, mai sunt câțiva potcovari. În Gurghiu este un bătrân care se apropie de 80 de ani. În Glăjărie, meseriașii buni au fost mulți, dar gata, nu mai lucrează nimeni”. Husar spune că față de anii ’90 au dispărut peste 70% din cai, că în satul său sunt cel mult 30, deși în comuna Gurghiu erau peste 5000 de cai. „Lumea a îmbătrânit, iar capetele tinerilor sunt bătute de alte gânduri. Dar văzând că nu peste tot în lume te așteaptă câinii cu covrigi în coadă, unii dintre ei s-au întors și, cu banii strânși pe acolo, au început să-și încropească un rost pe aici, pe acasă. Așa că au început, cei drept timid, să dispară pârloagele și să reînvie livezile și pădurile. Fiind loturi mici și destul de greu de accesat de mașinile agricole, unii și-au reîntors privirile spre caii de tracțiune. Așa că, de bine de rău, cei ce potcovesc mai au ce lucra”. Este o cauză care determină acest meșteșug deosebit de greu să nu dispară.
Crescătorii de cai spun că un cal fără picioare sănătoase nu mai este cal și că de aceea îngrijirea copitelor este esențială pentru a avea un animal sănătos și activ. „Singurul care poate îngriji în mod profesionist copitele este potcovarul care are experiență în acest domeniu. Potcovitul este obligatoriu, ideal ar fi să fie făcut și vara și iarna. Din lipsă de bani, mulți potcovesc caii doar pentru iarnă. Calul necesită multă atenție, te ajută, dar trebuie să îl îngrijești, să-i cureți copitele după fiecare muncă. Dacă nu ai timp de țesălat în fiecare zi, nu se supără, dar copitele trebuie curățate. Nu mai suntem mulți care avem cai pe aici, dar nu știu, zău, ce ne-am face dacă nu ar fi Nelu a lui Husar să ni-i potcovească”, susține un crescător de cai din Cașva.
LIA PINTILIE