Decretul prin care Regele Ferdinand I a plasat România pe orbita statelor europene
Într-o vreme în care se vorbește tot mai des despre legi, drepturi cetățenești și obligații și încă mai există state care au lipsuri, în acest sens, România tocmai ce a aniversat un secol de existență sub litera și spiritul Constituției, motiv pentru care Curtea Constituţională a decis declararea 2023 ca „Anul Centenarului Constituţiei României Întregite”.
Cu 100 de ani în urmă se adopta Constituția României Mari, prin Decretul regal nr.1360, semnat de Ferdinand I, ca „Aşezământ constituţional necesar pentru consolidarea şi temeinica propăşire a scumpei Noastre Românii”.
Adoptarea Constituţiei din 1923 reprezintă un moment unic în istoria constituţională a României, prin care s-a desăvârşit şi s-a consolidat, la nivel de Lege fundamentală, proiectul naţional al românilor de înfăptuire a statului naţional unitar, fiind actul politico-juridic care a permis unificarea legislativă şi administrativă a statului român după Marea Unire de la 1918.
Realizarea Unirii, la 1918, a impus adoptarea unei constituţii care să reflecte noile realităţi politice, economice, sociale, etnice şi instituţionale. Documentul de referinţă pentru noua Constituţie este Declaraţia de la Alba-Iulia, care a stabilit prevederi ale organizării statului naţional, respectiv votul universal, libertatea presei, reforma agrară, libertatea naţională a tuturor minorităţilor şi înfăptuirea democraţiei în toate sferele vieţii politice.
Trebuie precizat că la momentul respectiv a existat o întreagă dezbatere dacă noul act fundamental urma să ia forma unei revizuiri – având în vedere vitalitatea Constituţiei de la 1866 (care avea o jumătate de secol de existență) – sau dacă se impunea o constituţie complet nouă, în contextul schimbărilor impuse de întregirea teritoriului românesc. Multe dintre aceste schimbări aveau legătură cu actul de unire a Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu Ţara Mamă. În ideea de a găsi un răspuns la această dilemă, Institutul Social Român, aflat sub conducerea renumitului sociolog Dimitrie Gusti, a organizat, între 18 decembrie 1921 şi 4 iunie 1922, o serie de 23 de prelegeri pe marginea dezbaterii temelor constituţionale. Au participat la aceste dezbateri numeroși jurişti, istorici şi filosofi români.
Pe fondul unei ridicate instabilităţi guvernamentale apărute după Primul Război Mondial şi odată cu venirea la guvernare a marelui om politic liberal Ion I. C. Brătianu, s-a constituit o Comisie Constituţională (aprilie 1922), care şi-a încheiat lucrările în noiembrie 1922. La 28 noiembrie 1922, aveau să se deschidă lucrările Adunărilor Naţionale Constituante, care au continuat până la adoptarea noii constituţii.
Astfel, la 26 ianuarie 1923, Marea Comisiune Constituţională a depus proiectul de constituţie a României, iar la 5 martie 1923, raportorii N. D. Chirculescu (reprezentant al Camerei Deputaților) şi D. Dissescu (Camera Senatului) au depus proiectul de Constituţie în faţa adunărilor respective în forma lui finală, împreună cu rapoartele. În ciuda opoziţiei Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, şi a Partidului Naţional, condus de Iuliu Maniu, votarea proiectului a avut loc într-un ritm alert, având în vedere majoritatea de care se bucura Partidul Naţional Liberal în Parlament. Astfel, textul Constituției României Întregite a fost votat la 26 martie în Cameră şi la 27 martie la Senat. La 28 martie, Constituţia a fost promulgată şi la 29 martie 1923 a fost publicată în Monitorul Oficial, conform volumului „Istoria constituţională a României 1859-2003”.
În cea mai mare parte, Constituţia din 1923 a preluat prevederile Constituţiei din 1866 şi a respectat structura acesteia. Din vechea Constituţie au fost modificate 20 de articole, doar şapte având un nou conţinut.
Potrivit art. 1 din noua Constituţie, „Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil”. Dacă în 1866 accentul cădea pe caracterul indivizibil al statului, susţinând şi întărind Unirea Principatelor din 1859, acum se accentua caracterul naţional şi unitar, precizându-se, astfel, limitele garantării drepturilor minorităţilor naţionale, element de noutate, apărut ca urmare a unirii cu Transilvania. Se introduce, de asemenea, şi un nou articol, 126, potrivit căruia „limba românească este limba oficială a statului român”. O altă schimbare apărută arăta că dreptul de proprietate nu mai era absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale; astfel, era admisă exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 17).
Alte modificări se refereau la: suprimarea obligativităţii căsătoriei religioase, generalizarea obligativităţii învăţământului primar, cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti, recunoaşterea Bisericii Ortodoxe drept biserica dominantă în stat.
Constituţia din 1923 a consacrat forme moderne ale parlamentarismului european, bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat, pe garantarea democratică a exercitării autorităţii statale, pe controlul de constituţionalitate şi pe proclamarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.