Povestea fascinantă a calfelor călătoare

Deşi pare o poveste ireală, calfele călătoare există şi duc tradiţia născută în spaţiul germanic mai departe, chiar şi în era tehnologiei. Tinerii meşteşugari călătoresc preţ de trei ani şi o zi prin toată lumea pentru a se perfecţiona în meseria lor. Cei care aleg să facă această călătorie trăiesc din meseria pe care au învăţat-o în prealabil în şcoli tradiţionale. Calfele nu trebuie să se îmbogăţească în această călătorie, motiv pentru care au voie să pornească la drum cu doar 5 euro şi să se întoarcă cu tot atât. În această călătorie practic calfele îşi îmbogăţesc experienţa. Calfele călătoare trebuie să poarte un costum tradiţional care se numeşte „kluft”. Acesta este format din pantaloni evazaţi, vestă şi haine de diferite culori în funcţie de meşteşugul practicat. De asemenea, costumul include şi o cămaşă albă, pălărie şi bocanci de culoare neagră. Unele calfe poartă şi o cravată de diverse culori care simbolizează frăţia din care fac parte. Vesta pe care o poartă are 8 nasturi, care simbolizează numărul de ore de muncă zilnică. Jacheta are 6 nasturi, care simbolizează zilele din săptămână în care calfa trebuie să muncească. Mânecile au trei nasturi, care simbolizează cei trei ani de călătorie.

Povestea calfelor călătoare începe în secolul XV, în întreaga Europă, adică atunci când a demarat organizarea meșteșugurilor medievale și formarea breslelor. De fapt, ce se întâmplă? La sfârșitul fiecărui stagiu de ucenicie, tinerii necăsătoriți primeau un certificat de călătorie profesional, prin care aveau dreptul de a călători pentru a-și pune în valoare priceperea desprinsă de la meșterii lor. Hălăduind pe diferite meleaguri, ei se supun unui cod strict: călătoria durează trei ani și o zi, iar pe parcurs nu au voie să se apropie la mai mult de 50 km de casă; nu au voie să stea mai mult de trei luni în același loc; trebuie să poarte mereu costumul tradițional al breslei căreia îi aparțin; trebuie să aibă mereu într-unul din buzunare un metru din lemn, iar în celălalt o bancnotă sau o monedă, pe care au voie să o folosească, dar pe care sunt obligați să o aducă înapoi; nu trebuie să renunțe la pălărie decât la masă și în camerele lor.

În ciuda sau poate tocmai din respect față de acest cod, peste 700 de calfe colindă, an de an, prin totă Europa. Pleacă din Germania, Austria, Elveția, Franța, Norvegia, Suedia și poposesc în Polonia, Italia și, de câțiva ani, în România. Cât călătoresc, timp de trei ani și o zi, calfele nu au voie să se căsătorească. Trebuie însă să muncească, din atelier în atelier, pentru a-și face cunoscută experiența și spre a cunoaște noi metode de lucru.

Cu uneltele în mână, fierari, pietrari, dulgheri, tâmplari sau făuritori de podoabe din metale prețioase se oferă să-și arate cunoștințele, dar și să învețe tradiția meșteșugărească a locului. Țara noastră a devenit unul dintre locurile lor preferate. Dezvoltarea masivă a orașelor Sibiu și Brașov în epoca medievală face ca aici să apară și primele frății ale calfelor. În Brașov, de pildă, în 1463, apare fraternitatea calfelor de cizmari, iar în Sibiu, la începutul secolului XVI, fraternitățile calfelor de fierari și țesători. Desființarea breslelor în Transilvania, la mijlocul secolului XIX, a dat o mare și grea lovitură meșteșugarilor băștinași. Ei au fost redescoperiți de caravana calfelor călătoare. Atât au fost de impresionați de tradiția și meșteșugul românesc, încât la Sibiu, în 2007, a fost inaugurată o Casă a Calfelor, prima de acest gen din afara Germaniei, Elveției și Franței. De atunci, în fiecare vară, zeci de calfe din întreaga Europă vin la Sibiu pentru a efectua diverse lucrări de restaurare la clădirile-monument din Centrul Vechi al orașului. „Transmite meșteșugul, învață de la ceilalți și bucură-te dacă din mâinile tale iese ceva folositor celor din jur!”. Aceasta este deviza calfelor călătoare.