Unul dintre meşteşugurile populare, de o deosebită gingăşie şi estetică dusă la perfecţiune, este sculptura în os. Meşteşug ce are o lungă istorie şi o largă reputaţie, fiind considerat una dintre cele mai vechi forme de artă. Originile sale se regăsesc în Paleolitic, în epoca făuririi uneltelor şi armelor primitive. Cu trecerea timpului, cioplitul a căpătat virtuţi de sculptură. În ţara noastră, cele mai folosite oase sunt cele de cerb, căprioară şi bou. Alegerea oaselor provenite de la mascul are o deosebită importanţă deoarece sunt mai dure. Imaginaţia, dar şi munca asiduă şi aspiraţia spre unicat îi animă pe sculptorii în os, apreciaţi în ţară şi peste hotare. Ne referim acum doar la doi dintre ei.
„Meseria asta nu se învaţă la nicio şcoală”, mărturisea Szilveszter Ferenc, din Odorheiu Secuiesc. El sculptează în os atât instrumente de bucătărie (solniţe, tirbuşoane, desfăcătoare, periuţe, recipiente pentru mirodenii, mânere de tacâmuri), cât şi diverse suporturi şi anexe pentru birou sau cuţite de tăiat hârtie. Chiar şi cornuri de vânătoare, privite mai ales ca obiecte de artă, coliere şi medalioane din copitele căprioarelor, precum şi figuri religioase sau istorice. Cele mai multe dintre acestea sunt realizate la comandă. Unele sunt personalizate, clienţii cerând imaginea în os a copiilor, a celor apropiaţi. Mulţi colecţionari cer cornuri de vânătoare, mânere şi teci pentru cuţite, sculptate felurit. Aici apare talentul meşteșugarului. „Dragostea pentru gravatul şi sculptatul în os a venit din lăuntru meu, mărturisea Szilveszter Ferenc: vedeam cu tristeţe cum, după moarte naturală, vânătoare ori sacrificare, această rară materie primă era împrăştiată peste tot”. Meticulozitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul timpului i-au adus comenzi şi de peste Ocean.
„Nimic nu se pierde, totul se transformă” este convingerea arădeanului Alexandru Blaj. Măiestria sa este rodul atenţiei pentru fiecare detaliu, al grijii faţă de expresivitatea travaliului artistic, spectaculos prin semnificaţiile sale. Îşi face singur schiţele, imaginându-şi produsul finit în dubla lui calitate: ca fapt de artă şi ca obiect util. Din mâinile sculptorului arădean ies veritabile bijuterii estetice: veioze şi candelabre din corn de cerb, mânere de cuţit sculptate în os, nasturi, medalioane şi insigne gravate. Fără îndoială arta lui îmbracă mai multe forme de manifestare, aducând cu fiecare lucrare un aport de originalitate inconfundabil.
Mândri de ceea ce realizează, meşteșugarii menţionaţi în reportajul de faţă se plâng, totuşi, că la noi în ţară nu prea se cultivă preţuirea pentru sculptura în os. În străinătate, alta e situaţia. Cu linişte ei merg mai departe transformând „moartea” în opere de artă dedicate veşniciei.
LIA PINTILIE