Într-o eră a tehnologiei în care maşinile de spălat sunt din ce în ce mai sofisticate, în unele zone din România se mai păstrează modurile tradiţionale de a curăţa hainele. Este şi cazul locuitorilor din comuna Lisa, judeţul Braşov, care au la dispoziţie „vâltorile”. Este vorba de nişte coşuri de lemn care folosesc forţa apei şi care funcţionează după o tehnică veche. Ele sunt folosite la prelucrarea straielor de lână şi la curăţarea covoarelor doar cu apă de izvor.
Tradiţia vâltorilor din comuna Lisa de lângă Făgăraş a fost continuată din tată în fiu, iar acum vâltorile sunt în grija celei de-a cincea generaţii. Familia Greavu, spre exemplu, a păstrat, neatins de vremuri, vechiul meşteşug de prelucrare a lânii. Din anul 1848, străbunii săi au construit o vâltoare, instalaţie a cărei tehnologie este cunoscută pe meleagurile noastre de sute de ani. După ce lâna este spălată și uscată, este pusă într-o scărmănătoare manuală, iar de acolo în următoarea mașinărie, un darac care o scarmănă bine-bine și o transformă într-un fel de pătură moale. Cu ajutorul unor utilaje speciale se trece la prelucrarea firului, la răsucirea lui şi la formarea ghemelor. După aceea, lâna e bună de țesut.
Ţesăturile din lână sunt făcute de femeile din sat în casă, la războiul manual. Apoi sunt împachetate şi duse în coşuri de nuiele la meşterii vâltorari. Vâltorile sunt esenţiale pentru prelucrarea lânii. Instalaţia este, de fapt, un coş, denumit coşul de îngroşat, cu vârful în jos, fixat pe un canal în apropierea unui pârâu din localitate. Prima operaţiune în obţinerea unei ţesături perfecte este „vâltoritul”. Ţesăturile din lână ţurcană se introduc în acest coş şi sunt învârtite ca într-o maşină de spălat, timp de şase ore. Totul este acţionat prin forţa apei. După spălare, ţesătura se întinde la soare, unde este lăsată la uscat. Prin această tehnică, ţesătura se îngroaşă. A doua etapă este denumită „păruit”. Ţesăturile se aşează pe un cilindru de doi metri, acţionat tot de forţa apei, care se învârte peste un covor de ţepi, pentru a scoate firele care nu sunt la locul lor. Odată bine „pieptănate”, ţesăturile se aşează din nou în vâltoare alte şase ore. Ultima etapă este denumită „aşezatul în cuptor”. Este vorba despre o cameră cu o temperatură de 70 de grade, ca o saună, unde ţesătura se usucă, iar în final dimensiunile se reduc la jumătate. Astfel se obţin covoarele miţoase din lână 100% naturală, fără niciun fel de prelucrare industrială. Chiar dacă tehnica pare simplă, obţinerea unei vâltori perfecte necesită câteva cunoştinţe de fizică. Pentru a obţine o ţesătură de calitate trebuie să ştii exact cum să foloseşti fiecare etapă. În plus, vâltoarea se reface la fiecare cinci ani, deoarece lemnul se distruge. Trebuie să ştii exact cum să faci vârtejul potrivit, cum să alegi înclinaţia, pentru că altfel vâltoarea nu mai curăţă bine.
Pe lângă prelucrarea lânii, vâltorile sunt folosite şi la curăţarea covoarelor, carpetelor, cergilor, straielor populare, căci nicăieri şi nimic nu le curăţă mai bine, fără detergent, ecologic, doar cu apă de izvor. Covorul stă în vâltoare doar jumătate de oră, iar apoi este scos imaculat. Pare greu de crezut, dat tehnica este extrem de eficientă.
După o vizită la vâltorile din Lisa înțelegi mai bine truda și migala care însoțesc fabricarea diferitelor articole din lână. Rămâi și cu nostalgia unor vremuri în care timpul se măsura altfel și în care ai vrea să rămâi conectat pentru multă vreme.
LIA PINTILIE