Cojocăria, o artă străveche a satului românesc, a fost dintotdeauna mai mult decât un simplu meșteșug. În vechime, ornamentica pieselor de port nu era doar decorativă, ci traducea statutul social al purtătorului: o piesă bogat ornamentată trăda bunăstarea, în timp ce un cojoc simplu exprima viața modestă a țăranului. Astăzi, însă, diferențele s-au estompat, iar articolele moderne reflectă mai degrabă gusturi personale sau tendințe de modă, decât apartenența socială.
Chiar și așa, arta autentică a cojocarilor rămâne un domeniu exclusivist: puțini sunt meșteșugarii capabili să prelucreze pielea cu măiestria tradițională, iar prețurile pieselor originale sunt pe măsura talentului.
Bondița (sau bundița), căciula de miel și cojocul erau, odinioară, simboluri ale hărniciei și prosperității purtătorului. Astăzi, le întâlnim mai degrabă în muzee, la ansambluri populare sau în colecțiile particularilor. Moda și comoditatea au schimbat și ele portul tradițional, tinerii preferând blugii și gecile din materiale sintetice în locul costumelor populare frumos ornamentate.
De la meșteșug la artă
Trecerea de la meșteșugul ciobanilor la arta cojocarilor specializați a presupus ca unele persoane să renunțe la alte ocupații pentru a se dedica exclusiv prelucrării pieilor, realizând piese unice.
Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie și miel. Pieile mari de berbec erau folosite mai ales pentru cergi, nu pentru piesele de port sărbătoresc. Pieile sunt mai întâi dubite (tăbăcite) folosind un amestec de tărâțe, zer sau chișleac, apoi spălate, uscate, trase cu cârligul și înălbite cu nalba. Fiecare cojocar are propriile rețete, transmise doar în familie, iar prelucrarea se realizează strict în funcție de comenzile imediate.
Pe vremuri, pieile negre de miel erau folosite pentru bondițe, iar cele albe, pentru cojoace. Pieile de oaie erau rezervate pentru portul de zi cu zi, inclusiv pentru îmbrăcămintea butinarilor. Căciulile și cușmele aveau forme specifice fiecărei zone, iar bondițele rămâneau piesa reprezentativă a portului, purtate în toate anotimpurile.
Evoluția bondiței și a cojocului
Bondița lungă cu clini în poale și decorată este atestată încă din sec.19, iar varianta scurtă, cu primul mai lat, apare la sfârșitul aceluiași veac. În sec.20, încep să se coase mărgele, opera unor specialiste, care combină culorile și formele la dorința cumpărătorului.
Cojoacele tipice zonei se remarcă prin scurtime și mâneci lungi, iar bondița era purtată adesea sub cojoc, mai ales la sărbători. Prima purtare a unei bondițe noi avea loc de Paști sau la nunți, iar cojocul era îmbrăcat de Bobotează. Cojocarii realizau la comandă și alte piese: bondițe închise sub braț, cojoace de purtat și căciuli, uneori completând decorul cu curele cu mărgele, montate de curelari specializați.
În perioada interbelică, cojocarii din Hârlău erau renumiți în județele Botoșani și Iași. Comunitatea locală amintește de cojocarul Melic și soția sa, Sura, care aveau o prăvălie celebră, sau de Calimanovici Iancu. După anii ‘60, meșteșugul a evoluat spre confecționarea cojoacelor vopsite tip „Alain Delon”, cu piei prelucrate industrial, iar astăzi tradiția locală s-a pierdut, în mare parte.
Totuși, la târguri, încă se mai găsesc căciuli și articole de piele, amintind de măiestria cojocarilor de odinioară.