Sunt drumeții pe care le facem în viața noastră și care au menirea de a fi mai mult decât atât. Sunt drumeții pe care le facem în care descoperi că viața este poate mai mult decât ce ai trăit până acum. Și uneori nu este nevoie decât de un munte care să te urce spre nori și… liniște. În județul Alba, la o altitudine de 1.100 metri, Munții Apuseni prind în strâmtoarea lor unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată, Ghețari. Drumul către acest cătun te poartă din centrul comunei Gârda de Sus, pe Cheile Ordâncușei, acolo unde natura face încă o demonstrație de forță și măiestrie. Coloane masive de stâncă, golașe sau dimpotrivă căptușite cu mușchi și licheni, pe la poalele cărora curge râul Ordâncușa, străjuiesc drumul. La intrarea pe chei se poate vizita peștera Poarta lui Ionele, dezvăluită de o ravenă uriașă de 17 metri care se deschide în stâncă. După câteva minute prin labirintul de rocă al cheilor, peisajul se îmblânzește. Încep văile adânci sau domoale.
Numele satului Ghețari vine de la ghețarul Scărișoara. Peștera adăpostește cel mai mare bloc de gheață subteran din lume. El are 120.000 de metri cubi de gheață cu o grosime de 20 metri. Vechimea stratului se apropie de 4000 de ani. Multe dintre peșterile de gheață de pe Glob pot fi admirate doar în sezonul rece, însă Ghețarul de la Scărișoara rezistă întreg anul datorită condițiilor specifice acestui loc. Formarea gheții din această peșteră nu este datorată temperaturilor scăzute, ci unui regim de ventilație, unic în lume, care stimulează menținerea unui topoclimat subteran asemănător erei glaciare. Vara, aerul cald din afară pătrunde foarte puțin în interiorul peșterii iar, iarna, aerul rece reușește să evacueze rapid căldura din peșteră. Aceasta îi permite ghețarului să aibă un volum stabil tot timpul.
Satul Ghețari are o energie aparte izvorâtă din liniștea în care este cufundat. Deși sute de turiști ajung în acest cătun, solemnitatea și liniștea muntelui se păstrează pentru că este mai mult decât un sat turistic. Este un loc spiritual în care te poți reconecta cu natura și poți descoperi traiul simplu, nesofisticat al oamenilor de aici. Ei respectă natura și nu pentru că sunt forțați sau pentru că li se „predau” lecții despre comuniunea cu ea, ci pentru că înțeleg că așa este firesc. În căsuțele lor modeste remarci cât de puține lucruri îți sunt de fapt necesare pentru a trăi.
Poate că niciunde în România nu există o zonă în care legătura dintre oameni și natură să fie atât de profundă și de intensă ca aici, în Țara Moților. Țara Moților nu e o țară, ci mai degrabă o lume. O lume care, deși nu are niște limite clare, simți unde începe și unde se sfârșește, după atmosfera locului.
LICA POTENKIN