Născut la 20 decembrie 1879, la București, într-o familie înstărită, I.G. Duca este considerat de mulți istorici vizionarul diplomației române. L-am ales pe el pentru numărul de față al îndrăgitei noastre rubrici și ținând cont de legătura strânsă pe care a avut-o cu mișcarea cooperatistă. I.G. Duca, pentru cine nu știe, și-a susținut lucrarea de doctor în Drept și științe politice, la Sorbona, având teza „Societățile cooperatiste în România”.
Așadar, legătura sa cu începuturile cooperației e mai puternică decât am crede. Poate nici el nu bănuia nimic când făcea primii pași în viață, urmând cursurile superioare la Liceul „Sf. Sava”, acolo unde i-a avut colegi, printre alții, pe Gala Galaction, Tudor Arghezi și N.D.Cocea. Cu diploma de bacalaureat obținută în iunie 1897, drumul devenirii sale a trecut prin Paris, pentru cursurile universitare. În Franța, la Sorbona, a devenit doctor în Drept și științe politice, susținând lucrarea „Societățile cooperatiste în România”.
Revenirea în țară îi aduce lui I.G.Duca un rol important în magistratură, ca judecător în Vâlcea. În paralele, colaborează cu ziarul „Universul”.
I.G. Duca nu petrece prea mult timp la Vâlcea, ca judecător, căci în martie 1903, la intervenția lui Vintilă Brătianu, este adus la București și numit subdirector, apoi director al Casei Centrale a Cooperației. Cu acest prilej, publică două lucrări – „Mișcarea Băncilor populare din România” și „Curs complet de istorie diplomatică a Europei”.
În scurt timp, cariera sa capătă elan și ajunge deputat al Colegiului 2 Fălciu, prilej cu care susține câteva discursuri memorabile în Parlamentul României. Devine, în ianuarie ‘914, ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, la recomandarea ministrului de Justiție, Eugen Stănescu, care îl aprecia foarte mult.
Cât timp țara a fost implicată în Primul Război Mondial, I.G. Duca se transformă într-un fidel observator al vieții politice dâmbovițene, paginile „Jurnalului” său urmărind cu fidelitate cele mai importante momente ale neutralității, ale deciziei României de a intra în război, perioada refugiului la Iași și, apoi, momentele premergătoare Unirii de la 1918.
După 1919, face de câteva ori „naveta” între Ministerul de Externe și cel de Interne și ajunge inclusiv prim-ministru (provizoriu), în noiembrie 1933, deși era arhicunoscută părerea sa deloc bună despre Regele Carol al II-lea („Să mi se usuce dreapta dacă o voi întinde aventurieruluiǃ”, a spus I.G. Duca când regele s-a întors pe tron după fuga la Odesa.
Viața i se curmă brusc în seara zilei de 29 decembrie 1933, când este împușcat mortal pe peronul gării din Sinaia, acolo unde mersese la Peleș, la invitația suveranului român.
Apropiații l-au descris pe omul I.G. Duca drept un adept al marilor reforme democratice, complet dezinteresat de preocupările materiale, dar dovedit un atașament exclusiv față de interesele superioare ale neamului românesc.