De la Institutul de Fizică Atomică la meșter sticlar
An de an, meşteşuguri vechi, precum suflatul sticlei, fabricarea manuală a coarnelor de suflat, a bijuteriilor din metal sau din flori naturale, dar şi legătoria de artă, cu modele brodate manual, se regăsesc între atracţiile Festivalului „Sighişoara Medievală”.
Lângă Turnul cu Ceas din impunătoarea cetate, curioşii pot vedea și chiar încerca meşteşugul suflatului sticlei. Pe o masă sunt întinse obiecte diverse de sticlărie – globuri, vaze mici, dar şi reprezentări ale unor animale.
Salamon Laszlo Zsolt, devenit sticlar dintr-o pasiune, spune că face acest meşteşug de 17 ani, iar pentru el este un hobby, o împlinire a unui vis din copilărie. Ba chiar a lucrat o perioadă în cooperația meşteşugărească din Cluj-Napoca.
„Tot spectacolul îl face sticla, eu numai suflu. (…) Eu nu sunt artist, nicidecum, sunt un muncitor. La cooperativă, suflam globuri de iarnă la rânduri de 100.000, acolo am învăţat cum să fac globuri cu ochii închişi. Dar, strămoşii mei fiind tot meşteşugari, eu nu am vrut să rămân numai la globuri. Am început frumos să mă joc, să mai retopesc sticla, adică globul respectiv, şi aşa am ajuns să mă specializez în mai multe domenii. Strămoşii mei nu au lucrat în sticlă, dar tot meşteşugari au fost. Deci, acesta a fost un vis de copilărie”, spune sticlarul.
În prezent, „Loți” lucrează la Institutul de Fizică Atomică, unde repară piese de laborator. Iar de sticlărit se ocupă în timpul liber.
„Fac aproape orice. Chiar şi asta-i o problemă pentru mine, că am cunoscut, am învăţat prea multe tehnici şi de aceea fac o dată globuri, după aceea bijuterii, după aceea iarăşi globuri, după aceea vaze, lămpi de ulei, efectiv de toate. Am reuşită. Nu-i o meserie pe care s-o vezi la fiecare colţ de stradă. Eu aşa cred, că am primit un dar de la Dumnezeu pe care acum îl folosesc”, spune bărbatul.
Bucuria practicării acestui meșteșug este transmisă mai departe și generațiilor tinere. De altfel, Laszlo Zsolt spune că, atunci când bunicii îl zăresc la atelierul din cetatea Sighișoarei, își cheamă nepoții şi îi îndeamnă să încerce să sufle în sticlă.
Lângă masa de lucru, pe o tarabă, „fizicianul” a întins diverse coarne de suflat, cu desene şi chiar forme dintre cele mai fanteziste, precum cele de peşte.
Meșteșugul, nepieritor
Tibor Viczmond, un alt meșteșugar clujean, este nelipsit de la târgurile organizate în Transilvania. La Sighișoara lumea îl cunoaște de vreo șase ani.
„Asta fac zi de zi, de dimineaţa până seara. Cornul este ultima rămăşiţă dintr-o vacă sau un taur sau dintr-un bivol ori o bivoliţă şi este un material special, care pe mine mă încântă în suflet, pentru că are o coloraţie foarte frumoasă, e foarte rezistent în timp – dau 100 de ani garanţie – şi reprezintă o ultimă rămăşiţă dintr-o vietate, care oricum a fost consumată. Nu eu tai vacile, eu adun numai coarnele de la ele şi încerc să fac ceva frumos”, spune el.
Tibor a fost desenator într-un atelier meșteșugăresc şi acolo a ajuns să cunoască frumusețea acestui material, cornul.
„Este o minunăţie a naturii să faci ceva din corn, pentru că are o coloraţie specifică, o coloraţie foarte frumoasă. Trebuie să ştii să le alegi. Din multitudinea de coarne, nu toate sunt bune la ceva, dar din cele care sunt bune se pot face nişte lucruri minunate. În timp, s-au făcut piepteni, s-au făcut rame de ochelari, s-au făcut clanţe, s-au făcut mânere de cuţit… Nu le ştiu pe toate, pentru că din când în când mai descopăr că, uite, că s-a făcut şi chestia asta! De exemplu, în Indonezia se fac din corn de vită linguri pentru salată. Sau, în India, se fac minunate bijuterii”, dezvăluie Tibor.
Un astfel de meșter ia coarnele potrivite de la abatoare, le duce în atelier, le spală, curăţă, dezinfectează, le şlefuieşte cu hârtie abrazivă de trei ori, le lustruieşte de trei ori şi apoi le pune aplicaţii de alamă, dar acest pas are loc abia peste un an. De ce? Pentru că între procedee trebuie lăsat să treacă un timp destul de mult întrucât materialul se contractă.
„Aplicaţiile de alamă se pot aplica pe corn peste vreun an, pentru că se contractă şi are nevoie de timp. Este un procedeu foarte lung. Încep într-o fază şi, după aceea, după vreun an, îl iau din nou la mână şi îl continui. De obicei fac mai multe părţi în care se suflă. Le dau doar o gaură şi le aplic o suflantă din asta, pentru că, de fapt, fiecare corn are un alt sunet”, spune meșterul.