Născut în 1819 în satul Bolintinul din Vale, Dimitrie Cosmad, cum apare scris în acte, avea să ia numele localității de baștină, mai târziu, consacrându-se drept Dimitrie Bolintineanu în istoria literaturii române. Tatăl său a fost Enache Cosmad, un aromân originar din Ohrida (azi, oraș în Macedonia de Nord), negustor, arendaş si funcţionar fără avere.
Rămas orfan de ambii părinți în copilărie, micul Dimitrie este crescut de o mătușă, iar la 10 ani merge la Bucureşti pentru a urma cursurile şcolii Colţea. Liceul îl face tot în Capitală, la „Sf. Sava”.
Tinerețea începe cu o mare dramă, iar durerea trăită ajunge să o expună în scris. La 22 de ani, se îndrăgostește de o tânără cu trei ani mai mică, grav bolnavă. Ajunge să îşi vadă iubirea trecând la cele veșnice chiar sub ochii lui, iar momentul l-a impresionat atât de tare încât a aşternut pe hârtie elegia „O tânără pe patul morţii”. Poezia a fost publicată imediat în presa vremii și a făcut o impresie extraordinară lumii literare şi publicului. Astfel, în 1843, Dimitrie Bolintineanu devine membru al „Asociatiei Literare a României” şi primeşte o bursă cu care pleacă să studieze la Paris, la „Collège de France”. Aici ia parte la cursurile lui Jules Michelet și Edgar Quinet, căci idealul său era legat doar de transformările pe care le credea posibile printr-o revoluţie.
Când a izbucnit Revoluţia de la Paris (februarie 1848), tinerii revoluționari români aflați în Franța în acel moment au decis să se întoarcă în ţară și l-au mandatat pe Bolintineanu să stabilească legături cu revoluţionarii din Bucovina. Urmărit de autorități, nu reușește decât foarte puțin să se achite de misiunea ce-i fusese încredințată, imediat după înăbuşirea mişcării fiind arestat, împreună cu alţi confraţi. Evadează și fuge la Paris, iar de acolo scrie: „Exilat de mulţi ani din patria mea, cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam la malurile ţării natale…”.
Revine în țară în 1857, după decretarea amnistiei generale, şi intră în politică. A fost, pe rând, secretar de stat la Departamentul Trebilor Străine, ministru al Cultelor în Guvernul Kogălniceanu, membru al Consiliului de Stat. Chiar și așa, politicianul Bolintineanu a rămas un om modest, cu toate că ajunsese să guste din putere şi era invitat la dineuri de cei mai influenţi oameni ai epocii.
Considerat un idealist timpuriu, Dimitrie Bolintineanu avea alte proiecte în cap, și-ar fi dorit să publice „un jurnal al intereselor democratice şi al progresului social” pe modelul „Le peuple souverain”, din Franța.
Într-unul din articolele ce-i poartă semnătura a reluat câteva dintre ideile rezultate din colaborarea cu Ion Ghica, cele referitoare la mişcarea cooperatistă, făcând următoarele însemnări: „În cadrul cooperativei de producţie, capitalul să aparţină lucrătorilor din ateliere, iar în cooperativa de consum, unitatea să fie proprietatea celor care slujesc în ea – a băieţilor din prăvălie şi a servitorilor care muncesc pentru afacere”. În această viziune a sa, cooperaţia ar trebui să armonizeze interesele patronilor cu cele ale lucrătorilor (…), pe baza participării acestora din urmă la beneficiile întreprinderii.
Se retrage din politică în 1866, după înlăturarea lui Cuza, consacrându-se literaturii. A publicat drame în proză şi în versuri, poezii epice, satirice.
La vârsta de 50 de ani, ajunge să trăiască dintr-o pensie de mizerie. Iată cum îl descrie mai tânărul N. Pătrașcu, venit să-l viziteze: „Poetul era îmbrăcat într-un gheroc negru, lung şi vechi. M-a poftit să şed dinaintea lui şi mi-a dat sfaturi pentru viitor: să învăţ carte multă, să citesc cu luare aminte numai scriitorii mari şi să mă feresc de molima imitaţiei. De politică, să fug şi să-mi păstrez cinstea obrazului”.
Din cauza sărăciei, se îmbolnăvește puternic și ajunge în pragul nebuniei, fiind internat în aprilie 1871 la Ospiciul „Pantelimon”. Îngropat în datorii, este executat silit, dar bunurile scoase la licitaţie nu aduc bani suficienți pentru plata datoriilor poetului.
Dimitrie Bolintineanu s-a stins din viață în dimineaţa zilei de 20 august 1872. Înmormântat în satul natal de lângă București, are parte de umilință și mizerie și după moarte – osemintele i-au fost scoase pentru a fi aşezate sub bustul său, dar până când s-a construit statuia rămăşiţele au zăcut în podul bisericii, în colbul nepăsării.