Fiindcă tot am trecut, nu de mult timp, peste două date care stau la temelia întemeierii națiunii române, ne referim aici la 1 Decembrie (Marea Unire) și 24 Ianuarie (Mica Unire), credem că este oportun să amintim două nume de referință pentru istoria noastră. Mai puțin pronunțate, ce-i drept, și cărora, cumva, li se face o mare nedreptate prin nepomenirea lor în istorisile acelor evenimente.
Dacă cineva crede că momentul 1 Decembrie 1918 s-a datorat exclusiv clasei intelectuale din Ardeal și ofensivei armate din Primul Război Mondial, atunci are o viziune îngustă, poate idilică, asupra istoriei.
Momentul Marii Adunări de la Alba Iulia n-ar fi existat (sau poate ar fi întârziat să apără) fără piesele „Martonne” și/sau „Ficheux” din acest uriaș puzzle care a fost unirea tuturor românilor sub același steag.
E drept că, la sfârșitul WWI, marile puteri victorioase hotărâseră soarta Imperiului Austro-Ungar – împărțirea și destrămarea lui -, dar deja în multe locuri se făceau recensămintele populațiilor, apăruseră hărți, noi țări și frontiere se pregăteau să intre în istorie.
Așa se face că la Paris, înainte de semnarea păcii, Budapesta a încercat să joace o carte mare. În timpul negocierilor purtate, Ungaria a prezentat hărţi ale Transilvaniei în care zona montană, cu platourile din Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc, locuite numai de români, apărea ca fiind pustie. Nicio așezare, niciun sat, cătun, nimic. În planul Ungariei, populaţia maghiară, care era aglomerată în oraşe (acolo unde, să nu uităm, românilor le era interzis să se aşeze!), apărea ca fiind majoritară în Transilvania.
Este momentul să introducem în poveste cele două personaje, ca și controversa care împarte tabăra istoricilor.
Planul Budapestei n-a avut succes și un mare merit le revine misiunilor unor iluștri geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările montane din Transilvania. Acești exploratori aventurieri au inventariat şi anunţat existenţa a numeroase comunităţi române în locuri în care hărţile maghiare marcaseră niște pete albe, semn că sunt regiuni nelocuite.
Contribuția lor a fost determinantă la decizia luată de marile puteri la Trianon, prin care Transilvania s-a întors acasă, alipită României.
Și în acest punct al poveștii apar discuțiile în contradictoriu, cele care împart meritele între pe atunci tânărul explorator francez Robert Ficheux (uleterior avea să devină un mare geograf) și ilustrul său mentor din acea perioadă, profesorul Emmanuel de Martonne.
Misiunile geografilor francezi în Transilvania au fost conduse de profesorul Ficheux, a scris regretatul Radu Anton Roman – „Omul acesta făcuse şi dăruise istorie şi geografie României”. Dar o altă tabără a cercetătorilor istorici arată că, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, ce avea să traseze graniţele Europei după Primul Război Mondial, Robert Ficheux era mult prea tânăr (puţin peste 20 de ani) și abia își dădea licența la Sorbona (în istorie şi geografie).
Astfel, se susține varianta că tratativele pe marginea viitorului Tratat de la Trianon s-au bazat pe lucrările unui Comitet de Studii format din experţi internaţionali şi care a fost condus de Emmanuel de Martonne. Lucrarea acestui mare geograf francez – Essai de carte ethnographique des pays roumains – a fost luat în considerare de puterile aliate și pe marginea ei s-au trasat hotarele României Mari.
Cu speranţa că anii ce vor veni şi, poate, generaţiile de după noi îi vor aşeza la locurile ce li se cuvin în istoria României…