Olăritul, artizanatul care plămădește istorie
Vâlcea, prin localitatea Horezu, este printre punctele cele mai importante de pe harta tradiţiilor românești. În această zonă, regina neîncoronată este ceramica, iar olăritul, un artizanat care plămădește istorie. Un artist pentru care meșteșugul nu mai are niciun secret, deprinzându-i tainele de la părinți și bunici, este Sorin Ion Giubega. Nu de mult timp, a devenit și el, la fel ca inconfundabila ceramică de Horescu, parte a Patrimoniului UNESCO.
Pentru că deţine un centru de ceramică inclus în Patrimoniul UNESCO, localitatea Horezu mai este cunoscută şi drept „Capitala Ceramicii în România”. De sute de ani, oamenii de aici se îndeletnicesc cu prelucrarea lutului, căruia îi dau viață sub diverse forme, de la cele pur decorative, la cele care chiar au un rol funcțional într-o gospodărie – farfurii, străchini, căni, oale, tăvi, urcioare.
Cu un asemenea bagaj cultural în spate, nu a mai mirat pe nimeni acordarea titlului de „Tezaur Uman Viu” unui meșter olar din Horezu, ba mulți au considerat că o atare recunoaștere internațională trebuia să vină mul mai devreme. Sorin Ion Giubega este un artist în ceramică, dar nu putea fi altfel ținând cont de faptul că provine dintr-o familie cu blazon, una dintre „casele mari de ceramişti”, cum se mândresc oltenii din zonă. Are în spate o experienţă de patru decenii şi jumătate în olărit și zeci de ucenici cărora le-a insuflat pasiunea pentru acest meșteșug.
„Meseria rămâne brățară de aur”
Unul dintre motivele care au contribuit decisiv la recunoaşterea internațională a ceramistului Sorin Giubega este legat de faptul că el pregătește și dă formă lutului la fel ca pe vremuri, ducând mai departe un meşteşug secular, care astăzi este apreciat peste tot, dovadă includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO. Din atelierul său nu lipsesc cuptorul tronconic de suprafaţă cu două guri în care arde lutul pe lemne şi nici roata manuală. „Respect specificul ceramicii de Horezu, atât ca formă, cât şi ca decor. Folosesc în continuare aceeaşi tehnică şi aceeaşi vopsea pe care le folosea şi bunicul meu. N-am încercat să bag altceva în plus”, se mândrește artizanul.
Și, dacă stai să-l privești cum lucrează, vezi că-i fix așa cum spune, respectă întocmai toate etapele de realizare a ceramicii tradiţionale de Horezu, de la alegerea si extragerea pământului până la dospirea, frământarea, curăţarea, tăierea, udarea, malaxarea, modelarea, decorarea, arderea şi smălţuirea lutului.
Ca orice meserie practicată cu dragoste, și în cazul de față pasiunea a apărut în copilărie. Dar, la început, s-a manifestat ca o joacă în familie, când Sorin Giubega spune că se lua la întrecere cu fratele și verii săi. Mai apoi s-a specializat ca ucenic, în adolescenţă, și ulterior a lucrat în cooperația meșteșugărească, locul care i-a oferit desăvârșirea talentului. Și, ca mulți meșteri olari vâlceni, spune că vremurile mai puţin faste pentru tradiţii și obiceiuri l-au forțat să reprofileze profesional, pentru ca, într-un final, după 1990, să se întoarcă la prima dragoste.
„M-am apucat să mă joc cu lutul pe la 8-9 ani. Când îi vedeam pe ai mei lucrând, nu credeam că voi ajunge şi eu să fac acelaşi lucru. Pentru mine, totul părea o joacă. O joacă între copii… eram eu, cu fratele meu, cu verişorii, făceam concurs ca să vedem care reuşeşte să facă cel mai frumos obiect. A început totul ca o joacă şi încet-încet am prins drag de meserie. La vârsta de 16 ani m-am angajat la Cooperativa Ceramica Horezu ca ucenic”, își amintește începuturile renumitul maestru olar. Din perioada uceniciei, mai reține cum primea sfaturi „de la un mentor, era un meşter mai bătrân, care ne explica permanent ce avem şi cum trebuie făcut. Unde vedea că greşeşti, îţi atrăgea atenţia şi-ţi explica şi cum să repari”.
O vorbă din bătrâni (împrumutată, probabil, de la meșterii olari) spune că „roata vieții se învârte”, iar la un moment dat lucrurile se așează pe făgașul dintâi. Așa a fost și-n cazul meșteșugarului din Vâlcea, nevoit la un moment dat să deprindă și alte meserii pentru a depăși vicisitudinile acelor timpuri, după cum singur povestește: „Spre exemplu, am lucrat ca preparator brânzeturi, la o fabrică din zonă, dar şi la mină, vreun an şi jumătate. Înainte de Revoluție am fost nevoit să întrerupt olăritul o perioadă. După ‘89, m-am aflat printre cei care s-au întors la ceramică… era prin ‘91-‘92. Nu mai mergea nimic, oamenii puteau să plece în străinătate, la noi veneau turişti străini… Niciodată nu se ştie ce se va întâmpla, roata vieţii se învârte, dar meseria rămâne brăţară de aur. Mie mi-a prins bine că ştiam ce aveam de făcut în olărit, mi-a luat doar vreo două-trei luni să-mi reamintesc tot”.
Gazeta „Viața CM” își propune să dezvolte într-un număr viitor și activitatea bogată a SCM Ceramica Horezu, cooperativa care duce mai departe tradiția acestui meșteșug.