Bălcescu și o viață dedicată idealului naționalist
La jumătatea veacului al XIX-lea, fiorul revoluționar care cuprinsese Europa nu putea ocoli Țara Românească, Moldova și Transilvania, în căutarea recuperării unei independențe din care gustaseră pentru puțin timp, pe vremea lui Mihai Viteazul. Din Franța și până în Belgia, de la Varșovia la Atena, peste tot era o fierbere socială şi naţională, lumea cerea schimbare. 1848 a fost un an deopotrivă strălucitor și tragic, iar povestea lui Nicolae Bălcescu, iacobinul de pe Dâmbovița, se încadrează cel mai bine în această descriere.
S-a născut la 1819, în mahalaua Boteanului, într-o binecuvântată zi de sărbătoare, Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Era al patrulea copil al soților Barbu Petrescu și Zinca Bălcescu, precedat fiind de Costache (mare promotor al cooperației), Maria, Sevastiţa și urmat de Barbu. Toți au adoptat numele de familie al mamei, care făcea parte din mica boierime munteană.
Elev al Colegiului Sf. Sava, școala înființată în 1694 de Constantin Brâncoveanu, Nicolae Bălcescu leagă o strânsă prietenie cu Ion Ghica, împreună cu care pune bazele „Frăției”, mișcarea „vinovată” de declanșarea revoluției de la 1848.
Dar, mai înainte de acest moment, se implică în conjurația pusă la cale de Mitică Filipescu, tânăr boier cu idei liberale, doctor în Drept, licențiat la Paris. Complotul îndreptat împotriva domnitorului Alexandru Ghica urmărea, printre altele, instituirea republicii, desființarea clăcii și rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea țăranilor. Toți cei care au luat parte (Eftimie Murgu, francezul J.A. Vaillant, Cezar Bolliac, Constantin Telegescu și Dimitrie Macedonschi) sfârșesc după gratii, Bălcescu fiind condamnat la trei ani de închisoare, dintre care a executat doi. „Eu mi-am început viața intrând în închisoare pentru revoluție. Și închisoarea obligă, ca și noblețea”, avea să scrie, la sfârșitul vieții.
Ulterior, în București ia ființă societatea secretă „ Dreptate și Frăție”, consecința unor intense frământări sufletești ce-i măcinau pe Bălcescu și tovarășii săi. Au aderat la această organizație mai mulți ofițeri și funcționari de stat, încântați de ideile părinților fondatori, Bălcescu, Ghica și Tell; astfel, îi regăsim aici pe C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alexandru Golescu-Negru, Aaron Florian, Daniel Rosenthal etc. Obiectivul: rezolvarea chestiunii țărănești, abolirea privilegiilor de clasă, democratizarea societății și mai ales unirea Moldovei cu Țara Românească.
La 9 iunie 1848 izbucnește revoluția la Islaz, acolo unde se citește o proclamație în 22 de puncte (de fapt, viitoarea Constituție), redactată de Nicolae Bălcescu. Însă, deși se formează un guvern provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit, cu Bălcescu la „Externe”, Ion Heliade Rădulescu la „Culte”, Nicolae Golescu la „Interne”, Ion Câmpineanu la „Justiție” și colonelul Ioan Odobescu la „Război”, neînțelegerile apărute între liderii „Frăției” și lipsa sprijinului din afară spulberă revoluția. În septembrie, după doar două luni de așa-zisă independență, trupele otomane conduse de Fuad-Pașa intră în București și îi arestează pe răsculați. 22 dintre revoluționari, printre care Nicolae Bălcescu, Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti și frații Brătianu sunt exilați, ultimii întorcându-se din pribegie în iulie 1857.
Bălcescu, niciodată nu a mai putut reveni acasă. Încearcă să o facă, dar cererea lui de a-i fi permisă intrarea în Țara Românească este refuzată de domnitorul Barbu Știrbei. Mai are doar mângâierea de a-și îmbrățișa mama venită la Nicopole, pe malul turcesc al Dunării, apoi pornește pe un drum fără întoarcere – Constantinopol-Napoli-Palermo, oraș din Sicilia. Ceasul cel din urmă al vieții sale, care a fost la 29 noiembrie 1852, îl găsește singur, într-o cameră de hotel, părăsit de „frații” revoluționari. Trupul său a fost îngropat în Catacombele Capucinilor, ulterior fiind mutat într-un osuar.
În afara iubirii față de țară și trecutul neamului românesc, în inima lui Nicolae Bălcescu și-a făcut loc să se strecoare și Alexandra Florescu, mult mai cunoscută sub diminitivul de Luxița, fiica marelui agă Iordache. Din dragostea celor doi se naște, la Budapesta, în mai 1848, Bonifaciu Florescu, nerecunoscut de familia Luxiței, dar adoptat chiar de către propria sa mamă 10 ani mai târziu. Prezență boemă a sfârșitului de veac 19, fiul lui Bălcescu a fost un profesor de Istorie și Limba franceză, pe care le-a predat la Colegiul Sf. Sava și Liceul „Mihai Viteazul”. S-a remarcat și ca poet, jurnalist și traducător.
Laurențiu Teodorescu