A avut o viață ca-n filme, dar nu știm azi câți și-ar dori să treacă prin ce a trecut ea. Născută într-o familie renumită, Elena Văcărescu a fost „diplomatul” ideal pentru România, o ambasadoare neoficială capabilă să îmbine desăvârșit arta cu politica. Logodită cu Ferdinand I și confidentă a Reginei Elisabeta, s-a învârtit în lumea bună a Europei, căci studiile făcute la Paris și șarmul personal i-au deschis porțile marilor cancelarii de pe continent. Însă, când visul frumos croșeta cele nobile sentimente, soarta a luat-o pe un drum cotit, iar din roz, viața „fiicei Văcăreștilor”, cum i-a spus Eminescu, a prins nuanțe cenușii.
Pe linie paternă, Elena este strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu, deschizător de drumuri în lirica românească și în lingvistică, iar această legătură s-a dovedit decisivă în devenirea ei. Din dragoste pentru plaiurile strămoșești, a scris volumul folcloric „Rapsodul Dâmboviței”, un tom ce-i va aduce, mai târziu, laurii celebrității.
Paris și întâlnirea cu marele Victor Hugo
Încurajată de Titu Maiorescu să-și asigure o educație poetică aleasă, ajunge în 1879 la Paris, unde își desăvârșește studiile și învață arta versurilor sub supravegherea unor maeștri. Asistă la Sorbona la cursurile unor profesori iluștri, arătându-se interesată și de filosofie, estetică, istorie, mitologie.
Aici îl întâlnește pe „titanul romantismului”, Victor Hugo, căruia i-a făcut o vizită în salonul din Avenue Eylau, actuala str. Victor Hugo nr. 124. Aflând că este nepoata lui „Rosetti, bunul patriot român”, ilustrul romancier îi spune: „Grăiește și întotdeauna îți vei aminti că într-o zi ai recitat în fața mea”. I-a redat „Cântecul vitejesc”, dar, din păcate, fericitul ecou francez nu a avut corespondent și acasă. Și asta pentru că Elena Văcărescu nu a scris nimic în limba română, lucru ce l-a indignat la culme pe marele Mihai Eminescu, după cum chiar Titu Maiorescu i s-ar fi destănuit. „Să nu știe, oare, românește? Spuneți-le că voi învăța-o românește eu și-om vedea dacă fiica Văcăreștilor va continua să ne nesocotească!”, ar fi luat foc poetul nepereche.
Vorbele Luceafărului literaturii noastre o marchează pe viață, după cum chiar ea a recunoscut: „Ori de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălța mustrătoare și mă obliga să-i cer iertare”.
În Franța, totuși, aprecierea Academiei o va introduce treptat în influentele cercuri ale vieții literare pariziene, acolo unde cultivă legături strânse cu mari personalități, printre care și Marcel Proust.
Dragostea pentru Ferdinand, viitorul rege
Dorul de România o convinge să se întoarcă în țară, astfel că schimbă rapid salonul francez cu cel princiar al Reginei Elisabeta, pe care o însoțește în lungile ei călătorii pe la marile curți europene. Tânără și frumoasă, având o bogată cultură, cucerește multe inimi, dar alesul ei este un principe neamț, rafinat și educat. Ferdinand, viitor rege al României, îi devine logodnic în aprilie 1891, cu acordul Regelui Carol I. Când, însă, ambii făceau planuri de nuntă, povestea a luat o turnură neașteptată, după numai câteva luni. Dinastia Hohenzollern a considerat nepotrivită relația, opunându-se cu înverșunare unui amestec de sânge românesc în blazonul princiar, iar Regele Carol I, foarte hotărât, își retrage numaidecât consimțământul și îl forțează pe Ferdinand să renunțe la Elena Văcărescu.
Cu sufletul răvășit de suferință, Elena a părăsit țara și, vreme de doi ani, s-a stabilit întâi în Italia, apoi în Germania. Lovită aspru, tânăra româncă nu se va mai căsători niciodată. Imediat după plecarea ei din țară, regele a semnat un ordin prin care i se interzicea întoarcerea în România!
„Cobzarul”, de Elena Văcărescu, a fost prima operă cu subiect românesc jucată pe o mare scenă a lumii. La prima audiție a luat parte inclusiv premierul francez George Clemenceau, care din loja oficială a aplaudat frenetic, încântat de piesa jucată în fața sa.
La 17 februarie 1947, la Paris în urma unor complicații cauzate de o gripă, Elena Văcărescu pleacă în ultima călătorie, spre lumea celor drepți.