Câteva cercetări de piață efectuate la nivel regional, dar nu numai, semnalează puternicul declin al practicării meșteșugurilor tradiționale în România. Cauzele sunt multiple și vizează diverse aspecte, de la problemele cu certificarea și până la concurența neloială, despre care s-au plâns inclusiv societățile cooperative meșteșugărești. Cu toții reclamă faptul că, pe lângă târgurile de profil, toată piața meșteșugului românesc a fost invadată de comercianți care vând produse achiziționate din import la prețuri mult mai mici; iar cumpărătorii, „vrăjiți” de „superoferta” din fața ochilor, dau iama în mărfurile aduse din China ori Turcia și care nu au nimic în comun cu arta, artizanatul și tradiția românească.
Asta fiind realitatea, nu este de mirare că, până și în zonele care odinioară musteau de tradiționalul autohton, „azi” meșteșugurile au început să capete tendința unor hobby-uri. Ceva practicat în timpul liber și nu ca o meserie de pe urma căreia oamenii să poată obține venituri suficiente pentru un trai decent. E drept că se fac eforturi pentru a schimba situația, vezi desele demersuri întreprinse sistematic de conducerea UCECOM pe lângă autoritățile abilitate, dar nu este suficient. Pentru o cât mai bună cunoaștere acestui adevărat patrimoniu național, pentru salvarea lui, să o spunem pe-a dreaptă, este nevoie de implicarea tuturor factorilor de decizie, în frunte cu statul român!
Pornind de aici, am aruncat o privire în legislația „fraților” europeni și am găsit acolo câteva idei chiar interesante. În Norvegia, unde ne-am oprit atenția, a apărut în anul 1986 Legea meșteșugarilor (Lov om mesterbrev), care stabilește cadrul legal prin care se poate obține certificatul de maestru meșteșugar, denumit “mesterbrev”. Acolo, la nordici, doar cine deține astfel de certificate primește dreptul de a expune în târgurile de profil! Mai mult de atât, solicitarea unui astfel de certificat se poate face doar pe o competență reală ce trebuie demonstrată în conformitate cu prevederile legilor referitoare la educație și stagii de practică sau, după caz, se poate obține la recomandarea “The Norwegian Crafts Institute” (să zicem, un fel de UCECOM în variantă nordică).
Tot în legislația norvegiană există un registru oficial al meșteșugarilor ce își dovedește utilitatea pe mai multe paliere: în primul rând, este un canal de marketing al societăților meșteșugărești și o excelentă sursă de informații (pentru cei interesați) legate de firmele/întreprinderile din domeniu care derulează activități de tipul meșteșug și artizanat. Astfel, cu ajutorul statului, care s-a implicat pe cale oficială, înființarea acestui Registru al meșteșugarilor mai înseamnă și o modalitate sigură și de încredere, de stabilire a unor posibile contacte de afaceri între meșteșugari și potențiali clienți.
Spuneam mai sus ceva despre participarea la târguri. Într-adevăr, modelul norvegian ne arată că este bine să existe o reglementare adecvată, capacitată și pentru certificarea diverselor categorii de meșteșuguri tradiționale. Iar în funcție de această certificare, în Norvegia se acordă și accesul/permisul de a expune produse cu specific meșteșugăresc tradițional la târgurile de profil. Acolo, „chinezăriile” sunt interzise, iar speculanții ambulanți care fac concurență neloială nu au nicio șansă în a lua fața meșteșugarilor. Căci, până în final, pentru asta luptăm toți: să dăm Meșteșugarului ce-i al Meșteșugarului!