Nicolae Tomuș, ultimul lespedar din Apuseni
Este o necunoscută dar… nu e o ciudățenie. Poate vă afirmați scepticismul la citirea acestor rânduri. N-ar trebui să fiți neîncrezători, ba mai mult, trebuie să căutăm a înțelege geniul meșteșugarului român. O grămadă de așa-zise superbranduri din lume folosesc cu o nonșalanță, uneori jignitoare, metode, tehnici, etape de producție în realizarea produselor lor, pe care le prezintă ca o culme a noutăților tehnice și ale cercetării științifice. De fapt, nu sunt decât rezultate obținute prin folosirea experienței celor care, cu adevărat, au produs lucruri necesare celor din jur. Bineînțeles că nu dăm numele acelor firme care au împânzit întreaga piață cu „marile lor realizări”. Dumneavoastră le veți reunoaște și le ve-ți compara eficiența apropo de manufacturile adevăraților meșteri. Să concretizăm! Gospodăriile, mai ales, bucătăriile noastre sunt pline de vase de gătit, care mai de care sofisticate, prin folosirea teflonului, a tefalului, a emailului nisipos și de curând al pietrei. Nu putem afirma că nu au performanță în pregătirea meselor ce se doresc gustoase și mai ales sănătoase. Dar piatra în gospodărie a fost folosită de sute de ani. De-a lungul veacurilor, meșteșugari între meșteșugari au făurit oale, crătiți, tigăi, folosind numai piatra, lespedea, cum o denumeau ei. Adevărul este că acești meșteri au fost „înghițiți” de industrializare, dar mai există, pe ici, pe colo, unii care se mândresc cu produsele de o calitate de netăgăduit.
Unul dintre acești meșteșugari este moțul Nicolae Tomuș, ultimul lespedar din Apuseni. El deține secretul celebrelor tigăi din piatră, în care se fac cele mai naturale mâncăruri, căutate până și în marile restaurante. Nu putem să nu scriem că vasele din lespede au fost în trecut, obiecte casnice nelipsite din locuințele moților. Tigaia din piatră, denumită Lespede este folosită în prezent din ce în ce mai rar, motiv pentru care nu este realizată decât din pasiune. Nicolae Tomuș ne explică fenomenul. Pasiunea și dragostea pentru frumos și sănătate îl fac să continue a face lespezi. E adevărat că mai câștigă și ceva bani, dar cu 150 de lei „lespedea” nu prea ai loc de abundență. Meseria este o tradiție din moși-strămoși, pe care bătrânul lespedar o transmite mai departe în familie.
În ce constă arta, nu meseria, meșteșugarului din Bărăști ne povestește chiar el: „Piatra din care sunt confecționate lespezile provine dintr-o minicarieră pe care o am în spatele casei, sus pe deal. Este un fel de marmură verde, mai moale, care poate fi tăiată și modelată fără să se spargă. Singurele unelte pe care le folosesc sunt ciocanul, pana și barosul. Meșteritul este simplu. După ce este găsită și scoasă piatra din carieră o „barosez” sub o formă rotundă. Urmează cioplirea cu securea, iar apoi marmura este tăiată cu fierăstrăul la grosimea dorită. În final, lespedea este șlefuită, căpătând acel aspect frumos de marmură verde. Dintr-o piatră se pot obține mai multe lespezi (tigăi), totul depinde de răbdarea și îndemânarea meșterului. Lespedea rezultată are și un fel de mâner cu un orificiu în el, astfel încât să poată fi agățată în cui”. Parcă este simplu. Așa o fi? Mâncarea gătită pe lespede este mai sănătoasă și mai gustoasă prin simplitatea ei. Nu va fi niciodată grasă. Marmura specială din care este meșterită permite gătitul fără ulei, unsoare sau alte grăsimi. Savoarea mâncării naturale nu are rival gastronomic. Ne punem și noi întrebarea. Ce facem pentru a ne păstra datinile, tradițiile și meșteșugul?
Moțul Nicolae Tomuș, creator de lespezi, își vinde marfa cu 150 lei unor intermediari. Aceștia o valorifică cu sute de euro în marile centre consumatoare. Pierde și meșteșugarul, pierdem și noi, Tradiția! Oare nu se poate face ceva?
LIA PINTILIE