Cele mai cunoscute personaje ale dramaturgului Victor Ioan Popa sunt și azi cât se poate de actuale. Poartă doar alte nume, în schimb, trăiesc și muncesc cu același sârg, într-o simbioză greu de priceput. Se întâmplă undeva pe strada Traian, din Capitală, în apropierea Halei omonime. Take, Ianke și Cadîr sunt, de fapt, un plăpumar, un blănar și un geamgiu, meșteri mari și pricepuți, cu prăvălii lipite una de alta, din pragul cărora zi după zi își dau binețe și fac asta de o viață. „De când e lumea”, cum zic ei. Lumea lor, evident, a meșteșugarilor.
Mihai Georgescu este Take. Plăpumar cu darac
Mihai Georgescu are 67 de ani și încă mai dă la „darac” la mână, ca acum o sută de ani. A împlinit o jumătate de veac de când tot coase plăpumi și saltele, face fotolii, scaune, canapele, chiar și uși capitonate, dar din astea tot mai rar, că nu prea se mai poartă.
Nea Mișu este fost elev al școlii profesionale a UCECOM, de pe strada Economu Cezărescu, din Regie. Dacă îți faci timp să-l asculți, descoperi o mulțime de povești și auzi cum se laudă, foarte mândru, că are și diplomă de pompier și că a lucrat un pic și ca „mecanic de motopompă”; a făcut armata la pompieri, șoptește conspirativ un vechi amic.
Venerabilul meșteșugar încă mai dă la darac, folosește un degetar pe arătătorul de la mâna stângă, jonglează cu o foarfecă, iar din când în când își face timp să pedaleze și la o mașină de cusut Singer, „veche de 110 ani, taică. E perfectă! Merge la «gros» și, în general, la orice. Plus că nu consumă curent”.
Take al nostru și-a dorit să se facă fotbalist, dar a ajuns să dea cu pumnul. În tinerețe, a fost boxer la clubul Metalul București. „Am fost vicecampion la «Centura de Aur» în 1976, la categoria ușoară”, se fălește nea Mișu. Ca orice mardeiaș care se respectă, are și el nasul spart.
Clienții care îi bat la ușă vor plăpumi și saltele făcute de mână, la „două cusături”, cu ață tare de tip „urs”. La „întâmpinare”, nimerește printre comenzi și câte o pernă sau saltea, chiar și tapițerie de mobilă pentru fotolii, canapele. Nu se plânge de concurență, asta și pentru că practică prețuri imbatabile – tariful său pentru o pernă cu umplutură de melană, de 50X70 cm, este de 40 de lei! La una cu puf de gâscă, scorul sare de 150 de lei, iar la o plapumă de pat dublu ajunge și la 550 de lei, dar cu materialele lui
Nici de faptul că mai rămâne cu marfă pe stoc nu se plânge Take. A donat la plăpumi și perne echipei Rapid și Bisericii încât are pomeni pentru șapte vieți.
Blănarul Ianke, tatăl „alendelonului” în București
La 70 de ani, Ion Stanciu nu poate fi decât Ianke, dacă Mihai Georgescu a fost Take. Nu-i evreu, ca personajul lui Victor Ioan Popa, dar e blănar „și-mi ajunge”. Pesemne că da, îi ajunge, după cinci decenii de muncă… A ieșit blănar la 16 ani. Tot la UCECOM, ca plăpumarul Take, vecinul său, iar după școală a plecat uncenic pentru doi ani la „Cooperativa Blănuri București”.
Se laudă că-i expert în orice tip de blană, indiferent de continentul de pe care provine. A făcut haine și din iepure, miel, dihor, jder, nurcă, enot, vulpe roșie, vulpă polară, blănițe de hamster, bizam, marmotă, până și nutrie. Azi, cel mai mult se caută bizamul, dar cu 30 de ani în urmă, era la modă „Mouton Dore”, pentru clasicul „alendelon”, râvnit de bărbații eleganți ai României. Mai face și acum câte un „alendelon”, cu preț fix, 1000 lei, „că intră-n el vreo zece piei… și mai depinde și de măsurile clientului”.
Ca toți meșteșugarii cooperatori, și Ianke tânjește după vremurile de odinioară, când meseria era bănoasă. „Acu’ s-a cam pierdut… Lumea își ia blănuri de-a gata, din magazinele de la mall. Io fac mai mult reparații și transformări, noroc că am pensie 10 milioane”.
Cine a distrus blănăria? Adepții Gretei Thunberg, e convins Ianke: „Ne-au omorât ăștia, ecologiștii, că să nu se mai împuște animale. Păi, o blană sintetică, de plastic, durează vreo doi ani și gata. Una naturală te ține o viață-ntreagă!”.
Nu e turc, ci român din Țara Moților. Geamgiul Cadîr
Tot pe strada Traian îl descoperim și pe cel de-al treilea personaj al lui Victor Ioan Popa. Cadîr al nostru nu-i turc, ci moț. Îl cheamă Ianc, Petre Ianc. 61 de ani, iar de prin 1980 practicant de seamă și cu respect al meseriei de geamgiu. Toată ziua taie la sticlă, dar mai nou pune și plase de țânțari.
Ai lui au coborât din comuna Margău, județul Cluj, la vale, și s-au pripășit prin București. „Familia mea a venit în București după ce ai mei au fost slugi la evrei, că ei erau geamgii adevărați. După război, ne-am perfecționat și noi în meseria asta și am învățat să stăpânim tehnica sticlei”, spune Cadîr.
Chiar și cu o experiență de 40 de ani în spate, Petre Ianc tot se teme să nu-și taie degetele.
Gumuțeasca, dialect anticomunist
Moțul Cadîr se laudă că știe „gumuțeasca”: „E o limbă cunoscută doar de geamgii. Asta ne-a ajutat, pe vremea comuniștilor, să vorbim între noi fără să ne înțeleagă nimeni. Pot să vorbesc despre dumitale, fără să-ți dai seama că vorbesc despre dumitale. E un argou folosit în Margău, de unde sunt, și de prin satele învecinate”. Aidoma unui profesor, îți explică faptul că etimologia termenului provine de la verbul „a godi”, ceea ce înseamnă a fi atent, prudent.
Obosiți, dar muncitori, guralivi și destoinici, cei trei meșteșugari Take, Ianke și Cadîr sunt reprezentanții unei generații care azi își doinește cântecul de lebădă.