Între numeroasele meserii regăsite în cooperație, meșteșugul croitoriei avea un loc aparte căci hrănea și nevoia, și plăcerea clientului, oferind o paletă de emoții celor cu care interacționa. Dintotdeauna croitorii au cunoscut un statut social înalt – fiind curtați de clienți, câștigau foarte bine și aveau un standard de viață ridicat. Toate astea țin de peroada când țara nu era invadată de îmbrăcămintea „de-a gata”, iar hainele se făceau la comandă.
Constanța este unul dinte locurile în care istoria meșteșugului se împletește armonios cu dezvoltarea orașului. Pe măsură ce portul și viața din jurul lui au cunoscut avântul transformării, cooperativele meșteșugărești „înfloreau” la tot pasul (croitorii, cizmării, ceasornicării, ateliere de mecanică fină, tâmplărie, instalații sanitare, reparații radio-tv, ateliere de rame și geamuri, studiouri foto și tocilării etc), iar pentru un loc pe strada Ștefan cel Mare, vadul cel mai bun, se dădeau lupte aprige. Era nevoie de o adevărată armată de croitori care să îmbrace întreaga populație a Tomisului, care creștea de la an la an.
Dacă te plimbi prin Parcul Tăbăcăriei încă mai auzi povești despre meșterul Gevat, tătarul care în anii ’60-’70 croia cele mai elegante rochii și costume bărbătești ca nimeni altcineva.
În prezent, atelierele meșteșugărești din Constanța fac față tot mai greu noii realități. Un croitor care s-a încăpățânat să nu cedeze sub presiunea schimbărilor netrebnice este Leo Stângaciu (46 de ani), care cu mândrie spune că lucrează în branșă de aproape 30 de ani. „La Revoluție, în cooperația meșteșugărească din Constanța erau 800 de meseriași – croitori, blănari, cojocari, brodeze. Astăzi mai suntem 50, e tot mai dificil să rezistăm pe piață. Nu se mai primesc comenzi mari, nu se mai confecționează paltoane, pardesiuri, costume. Cele mai multe solicitări din partea clienților sunt pentru modificări la îmbrăcămintea cumpărată «de-a gata». Au dispărut unitățile de prelucrare a lânii, filaturile și țesătoriile. Prea puține se mai fabrică în România. În unitatea în care lucrez eu, n-au mai venit tineri din anul 2000. Eu am rămas cel mai tânăr croitor din cooperația meșteșugărească constănțeană. Școlile de croitorie au dispărut pentru că tinerii nu mai vor să practice această meserie. Preferă meserii mult mai rentabile, mai bănoase”, se plânge meșterul, zugrăvind o tristă realitate a României „moderne”.
Decembrie 1989. Și România n-a mai fost la fel
Deschiderea granițelor a transformat România într-o uriașă piață de desfacere. Constanța, la fel ca multe alte orașe din țară, a fost invadat cu marfă din Vest, de la televizoare color și camere foto digitale până la de ceasuri electronice, confecții și încălțăminte (made in China, Turcia etc), mobilă șamd.
Pe cale de consecință, multe dintre atelierele meșteșugărești, lovite în plin de acest șoc, au fost nevoite să tragă obloanele. Progresul tehnologic, producția de serie și mai ales importurile le-au luat meseriașilor dobrogeni pâinea de la gură. Vremuri vitrege s-au abătut asupra cooperației și prea puțini au rezistat. Croitoriile s-au golit de clienți și fiindcă autoritățile au întors spatele dezastrului lăsat în urmă, preocupate puțin spre deloc de soarta meșteșugarilor. Mai interesează pe cineva că industria confecțiilor înseamnă aproape exclusiv marfă de serie importată, că în România nu se mai tăbăcesc piei, nu mai găsești darace, filaturi, țesătorii (importăm stofe, pânzeturi și blănuri), iar lâna este aruncată la gropile de gunoi sau arsă pe câmp? Răspunsul e cunoscut de fiecare în parte…