Sari la conținut
Prima pagină » Revista ViațaCM » OAMENI, locuri și întâlniri istorice » Mari români. Mari vicii!

Mari români. Mari vicii!

Se spune că viciile sunt ceea ce ne definesc, dar într-o lume cum este cea a culturii viciile reprezintă umbra care îi însoțește pe scriitori, traducători, oameni de litere. În cazul unora, viciile le-au adus faima și au stat la temelia nașterii unor adevărate opere de artă, dar tot la fel de adevărat este și că altora le-a frânt aripile creației.

Mihai Emiescu, fără doar și poate titanul literaturii noastre, era descris de prieteni și apropiați drept o persoană dezordonată şi un mare amator de cafea. S-a mutat în Capitală în 1877, la insistențele lui Ioan Slavici, locuind prima dată într-o căsuță în stil ţărănesc, cu pridvor pe stâlpi de lemn, de pe strada Speranţei. Zilnic, în tindă, Eminescu își bea cafeaua, pregătită la o bucătărie improvizatăd de bătrânica tocmită pentru a ţine rânduiala casei.

„Tatăl” lui „Take, Ianke și Cadîr”, dramaturgul Victor Ion Popa, a încetat prematur din viaţă din cauza viciilor. Avea doar 51 de ani, o viață scurtă în care Popa a adunat toate darurile: era publicist, romancier, dramaturg, scenograf, caricaturist, regizor, director de teatre, mare animator şi profesor la Conservator. L-a răpus o boală declanșată și hrăntă de trei vicii: tutunul, abuzul de cafea și surmenajul excesiv.

Despre Constantin Brâncuşi știm multe și încă nu totul. Cert e că cel mai mare sculptor român era un fumător împătimit. Și un îndrăgostit de vin roșu. De exemplu, la Paris, Brâncuşi îl invita în atelierul său pe compozitorul francez Erik Satie, cu care discuta până dimineaţa, schimbând subiectele tot la fel de des precum sticlele. Preferatul maestrului era vinul de Beaurjolais.

„Cipică, vino să iei masa la mine astă-seară. Astă-seară împlinesc o jumătate de secol… Odată m-a invitat să tragem un chef împreună. Am băut în neştire. Eu eram foarte tânăr, el era încă tânăr, să fi avut vreo 45 de ani, şi se ţinea foarte bine. Se făcuse între timp 5 dimineaţă. Eu îi spun: «Nu mai pot, trebuie să mă întorc acasă!». El răspunde: „«Bine, te întovărăşesc». Când ajungem în colţul străzii Monsieur le Prince, îmi spune: «Ia întinde braţul!». Ştiţi, mi-era rău, mi-era chiar foarte rău… M-a apucat de mână şi a început să mă învârtă în jurul unui copac, dar cu ce putere! Mă roteam ca un titirez. «Dă-mi şi mâna cealaltă!», mi-a spus. Îmi ia şi mâna cealaltă şi începe să mă învârtă în sens invers. Ei, cum te simţi acum? Mă simt de minune! Ne-am întors din drum şi ne-am apucat iarăşi de băut. Era formidabil! Un om cu totul extraordinar!”, povestea recent compozitorul francez de origine română Marcel Mihalovici într-un interviu.

Viciile lui Mihail Sadoveanu erau mai multe, dar niciunul ca dragostea de arginți. Un zgârcit împătimit de pescuit şi vânătoare, așa îl caracterizau prietenii. Deși îşi permitea să comande undiţe de la Londra, niciodată nu împrumuta bani apropiaților! Iar când țăranii veneau la Mănăstirea Neamț cu produse locale, Sadoveanu se tocmea la sânge cu ei înainte de a cumpăra ceva.

Pe Nichita Stănescu aproape că nici nu ar mai trebui să-l pomenim, căci viața lui a fost un nesfârșit meci dus între conștiință și vicii. Relația lui cu alcoolul este de notorietate, dar nu de puține ori el spunea că băutura îi menţine vie starea de inspiraţie, „o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul”. Legendă sau nu, s-a spus că Nichita cheltuia pe votcă, pălincă și vin mii de lei săptămânal, sume uriașe pentru perioada acelor ani.

Alții, în schimb, și-au hrănit patimile cu alte vicii. Să-l luăm ca model pe Duiliu Zamfirescu, scriitor vrâncean ajuns unul dintre cei mai importanţi cronicari ai vieţii mondene din Bucureşti. Și, ca orice ziarist care își croiește drum în hi-life-ul dâmbovițean, părintele lui „Tănase Scatiu” s-a dedulcit la frumusețile ieșite în cale. Sunt deja de notorietate aventurile sale amoroase cu mai toate femeile din lumea bună, un viciu pe care Duiliu Zamfirescu nu și-a dorit niciodată să-l învingă. Din contră, jurnalistul Zamfirescu înfiera ziua, în paginile ziarului, toate cucoanele cu ifose din București, iar seara craiul Duiliu mergea să le consoleze, pe la baluri, ceaiuri și alte astfel de evenimente la care era invitat…