A compus muzica imnului „Deşteaptă-te, române!”, iar Eminescu îl alinta „cel isteţ ca un proverb”
Despre viața lui se poate spune că a fost vijelioasă ca o furtună de vară, dar în același timp caldă și enigmatică precum o zi însorită de toamnă târzie. Despre Anton Pann, cel căruia îi dedicăm următoarele rânduri, Mihai Eminescu spunea că este „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”. Iar când „Luceafărul” României te zugrăvește astfel, înseamnă că ai lăsat urme adânci.
Cântăreț de strană, compozitor şi scriitor, Anton Pann a lăsat urme, fie și numai dacă ne gândim că a compus muzica imnului național „Deşteaptă-te, române!”. Dincolo de toate acestea, a lucrat și ca tipograf şi dascăl, fiind și un neobosit culegător de „cântece de lume”, adunate de prin mahalalele orașelor.
Născut sub numele Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar păstrat de istorie drept Anton Pann, este printre promotorii literaturii populare culte.
Se spune că ar fi fost de etnie rromă, dar cei care au lansat această informație s-au bazat doar pe talentul său muzical extraordinar. Cu certitudine, însă, că se cunosc foarte puţine lucruri despre Anton Pann, inclusiv anul său de fiind pus sub semnul întrebării – undeva între 1793 și 1797. Unii istorici zic că Anton Pann ar fi apărut pe lume la Sliven, azi un oraș din Bulgaria, care pe atunci era o simplă raia turcească, parte a Imperiului Otoman. Mama lui – grecoaică, tatăl – ţigan căldărar. Totuși, George Călinescu a contrazis această teorie, el opinând că, din moment ce Anton Pann cunoștea și vorbea atât de bine limba română, tatăl său, cel mai probabil, a fost „român, aromân sau vlah din sudul Dunării. Într-un studiu aplecat asupra personajului, Tudor Vianu a scris: „Tatăl său se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov, vreun Pandele sau Pantelimon”. Ce știm este că Petrov a devenit în românește Petroveanu, iar fiul, Antonie Pantoleon, a luat și el numele Petroveanu, cu care și-a semnat toate manuscrisele până prin 1837.
Anton Pann este cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu undeva la 1842, şi care ulterior a devenit imnul de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”. George Călinescu a scris că „«Un rasunet este «Marseilleza» română, iar Anton Pann, acel Rouget de Lisle (n.r. – ofițer genist, poet, dramaturg și autorul imnului național al Franței) român”.
În semn de apreciere și maximă recunoştinţă pentru inteligența sa şi truda depusă spre îmbogăţirea culturii române, Mihai Eminescu l-a introdus pe Anton Pann în poezia „Epigonii”, numindu-l „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“.
Dincolo de muzică și poezie, Anton Pann ne-a lăsat moștenire și câteva maxime și cugetări:
„
De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine/ N-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te latră”;
„
Oaspetele nu mănâncă ce gândeşte, ci mănâncă ce găseşte”;
„
De multe ori limba taie mai mult decât sabia”;
„
Fereşte-te să iei fată frumoasă de neam prost, nevastă lăsată de bărbat şi văduvă care-şi plânge bărbatul mort;
„
Aşa e lumea asta: râde om de om şi dracu' de toţi;
„
Ştiinţele sunt uşi, iar cheile lor sunt cercetările;
„
Nu strânge averi creştine/ Căci cu banii nu te-ngropi,/ Să ai bani doar de tămâie, De cinci scânduri… şi de popi”;
„
Învăţătura dată rău se sparge în capul tău”;
„
Sluga nevrednică, stăpânii des îşi schimbă”;
„
Gura lumii, numai pământul o astupă”.
Laurențiu Teodorescu