180 de ani de cooperație în Europa
În vremuri ca acestea, cu economie de penurie și focare armate extinse deja pe două continente, când, pe deasupra, mai revine, iată, și pericolul unei noi crize în sănătate, sistemul de organizare cooperatist își dovedește utilitatea mai mult ca niciodată. În fața rapacității corporatismului sălbatic care pare că s-a întins ca o plagă mai stă (și are forța să se opună) azi doar voința oamenilor de a lupta cu toate mijloacele împotriva acestei forme sclavagism modern. Cooperația este „arma”, iar principiile care fundamentează organizarea şi activitatea membrilor săi, „gloanțele” – între care participarea voluntară şi deschisă, guvernarea democratică, autonomia şi independența, educația și instruirea, preocuparea pentru comunitate.
La finele anului 2024 se vor aniversa 180 de ani de cooperație în lume. La 1844 lua ființă în Rochdale, un mic oraș englez, undeva pe lângă Manchester, o cooperativă de consum, în prezent, considerată a fi prima cooperative modernă, care se baza doar pe proprii membri, fără ajutor extern. Deși a început ca o cooperative de consum, nu după mult timp a evoluat într‐o cooperative cu scopuri multiple, având activitate social şi economică. Inițiatorii acestei mișcări au fost Robert Owen (cel care i-a îndemnat pe muncitorii din Rochdale să se organizeze în asociații) şi William King (a insistat pentru caracterul voluntar al cooperativelor și neutralitatea politică şi religioasă a acestora).
Vestea că în Anglia a apărut o nouă formă de organizare, mult mai bună și cu beneficii extinse în comunitate, s-a răspândit cu rapiditate în Vest. Astfel, în Franța, Charles Fourier și Philip Bsan au fondat prima cooperativă de producție. Germania a reacționat și ea, Victor Aimé Huber punând bazele cooperației de consum, iar Ferdinand Lassalle militând pentru libertatea şi independența față de stat a cooperativelor. La 1864 apare în Germania prima cooperativă de creditare pentru fermieri, sub inițiativa lui Friedrich‐Wilhelm Raiffeisen.
La aproape două secole distanță, cooperatorii din lumea întreagă s-au reunit într-o asociație numită Alianţa Cooperatistă Internaţională (ACI). Un guvern neoficial, putem spune, al acestui sector atât de special din economia globală. 2023 se va încheia cu mai bine de 300 de organizaţii naţionale afiliate la ACI, din peste 100 de ţări; în cifre, ca să avem o imagine cât mai fidelă a ceea ce înseamnă cooperația, este vorba de un miliard de membri!
Și, fiindcă tot suntem pe subiect, este potrivit să arătăm și care sunt anii de referință care au marcat istoria cooperației.
1895 – Londra găzduie
ș
te congresul de constituire a Alianţei Cooperatiste Internaţionale, la 19 august. Printre cei care au pus umărul la înfiinţarea ACI,
ș
i cooperatorii români, gra
ț
ie eforturilor
î
ntreprinse de marele precursor şi ctitor Dimitrie C. Butculescu. De altfel, cel supranumit „părintele fondator al coopera
ț
iei rom
â
ne
ș
ti
”
a fost şi unul dintre preşedinţii de onoare ai Congresului ACI. Au mai trimis delegaţi SUA, Germania, Franţa, Italia, Argentina, Australia, Belgia, Danemarca, Elveţia, India, Olanda
ș
i Serbia;
1900 – ACI are deja 54 de membri;
1909 – apare primul număr din
Buletin Cooperatist Internaţional
, în limbile engleză, franceză şi germană;
1922 – se înfiinţează
Comitetul Internaţional al Băncilor
, cunoscut în prezent drept
Asociaţia Internaţională Cooperatistă a Băncilor
(ICBA)
, organizaţie sectorială care grupează bănci şi alte instituţii financiare cooperatiste;
1923 – anul în care se sărbătore
ș
te pentru prima dat
ă
Ziua Internaţională a Cooperaţiei
;
1946 – ACI devine una dintre primele organizaţii neguvernamentale care prime
ș
te din partea ONU statutul consultativ;
1965 – ONU declară
Anul Internaţional al Cooperativelor;
1991 – UCECOM redevine membru al ACI, după o pauză impusă de restricţiile regimului totalitar;
1992 – începe descentralizarea ACI şi apar birourile pentru Europa, Asia şi Pacific, Africa şi cele două Americi;
1995 – Congresul de la Manchester al ACI adoptată
„Declaraţia privind Identitatea Cooperatistă”.
Este dată definiţia cooperaţiei, iar principiile şi valorile cooperatiste sunt revizuite, adăugându-se cel de-al şaptelea principiu – Preocuparea pentru comunitate;
2001 – ONU trasează „
Liniile directoare pentru crearea unui mediu favorabil dezvoltării cooperativelor”
;
2002 – Urmare a lobby-ului exercitat de ACI pe lângă guverne
ș
i organizaţiile patronale şi profesionale, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) adoptă ”
Recomandarea nr. 193
privind promovarea cooperativelor”
.
Cooperația în România, geneza
În România au existat forme specifice sectorului cooperatist cu mult înainte de introducerea conceptului de economie socială.
Încă de la mijlocul secolului al XIX‐lea, când s-au publicat Statutele Casei de Păstrare şi Împrumutare, în țara noastră existau forme de organizare specifice cooperației. De altfel, această instituție marchează oficial începuturile dezvoltării sectorului cooperatist pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Apar, în decurs de doar câțiva ani, numeroase societăți de tip cooperatist, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. La orașe, ideea de cooperație ia forma caselor de economii, a asociațiilor cu caracter privat de credit cooperatist, iar sursa de inspirație este Germania, acolo unde deja funcționau cooperativele de credit Raiffeisen şi Schulze‐Delitzsch. Interesul este uriaș, așa că încep să răsară societăți cooperatiste și la sate; chiar Ion Ionescu de la Brad milita în presa vremii pentru înființarea unor cooperative care să susțină drepturile țăranilor clăcaşi şi reforma agrară.
La 1873 se înființează societatea „Concordia”, care inovează cu posibilitatea măririi capitalului şi a numărului de asociați şi oferă vot egal pentru toți membrii cooperatori. Peste șase ani, în 1879, ia naștere, la Bucureşti, Societatea Meseriaşilor de Încălțăminte, urmată, la 1882, de Societatea Cooperativă a Constructorilor şi Meseriaşilor Români (tot în Capitală, cu 800 de membri organizați în 20 de specialități).
Pe la sfârșit de secol 19, Spiru Haret devine principalul susținător al extinderii mişcării cooperatiste şi inițiatorul primei legi dedicate acestui sector din economie. În fine, imediat după Marea Unire, la 1 ianuarie 1919, I.G. Duca, ministrul Agriculturii şi al domeniilor, semnează „Decretul‐lege relativ la înființarea Casei centrale a cooperației şi împroprietăririi sătenilor”. După alți 10 ani, Legea nr. 35/1929 permite înființarea Oficiului Național al Cooperației pentru funcțiile de coordonare, precum şi a Băncii Centrale Cooperative, cu funcția de finanțare a domeniului cooperatist. Totodată, apare și Centrala Cooperativă de Import şi Export, cu atribuții economice de aprovizionare şi desfacere a bunurilor.
Laurențiu Teodorescu